chiurleas

Finish alergare 48h

2011-08-14T11:28:00.001+03:00

256km. Am fost sustinut de atata lume pe durata acestei incercari, incat eu consider ca fiecare kilometru din cei 256 se datoreaza numai si numai gandurilor bune care mi-au fost trimise de catre prieteni. Va multumesc mult. Un capitol deosebit din viata mea. Va iubesc pe toti!

PS.Poze: https://picasaweb.google.com/106520083206129811980/Alergare48hHerestrau#

12-24-48 Run 2012

2011-08-04T22:11:00.001+03:00

Pentru cei care sunt interesati de alergari luuuuungi, in data de 12-13 si 14 august voi incerca un 48h. Locul de desfasurare este la fel ca anul trecut parcul Herestrau. Ora de incepere: vineri 12 august ora 10:00. Daca vreti sa incercati distante lungi, dar 48h este prea mult pentru voi, atunci puteti incepe sambata 13 august, tot ora 10:00 si sa alergati fie 12, fie 24 de ore. Daca va intereseaza si vreti detalii, cautati-ma pe personala: chiurleas@gmail.com .

Tura normala

Tura "de noapte" sau redusa pentru evitarea scandalului

TRR - Epilog

2011-07-06T23:25:00.002+03:00

Alerg cu masina pe drumul de intoarcere de la Oradea spre Bucuresti. Sunt cu Ioana, Oana si Gabi povestind zgomotos despre experienta proaspat traita. In seara asta am planificat sa ne vedem cu prietenii din Medias si sa sarbatorim finalul unei curse fantastice. Nu mai am rabdare sa vad cum trec kilometrii. Dupa atatea zile in care vedeam in zare bornele kilometrice - si le doream minute intregi inainte de a trece de ele, iata ca masina imi da o cu totul alta dimensiune. Carosabil umed dupa ploaie, o curba stanga si masina incepe sa derapeze, incerc sa redresez dar este prea tarziu, simt cum spatele masinii se rasuceste, parapetul se apropie, izbitura violenta cu fata, apoi o noua rasucire si izbitura cu spatele, luneta se sparge si zboara, masina este proiectata pe mijlocul drumului, aburul sare din radiator, aud frane de la masinile care ne evita….

Slava Domnului, toti cei patru din masina suntem intregi, parapetul a rezistat si nu am fost proiectati afara de pe drum si nici nu au fost alte masini implicate in accident.

Cineva spunea : De la sublim la ridicol nu este decat un pas! (Exact in sensul asta Sus-Jos si niciodata invers) Sunt un prost! Simt ca am inselat increderea prietenilor. Prieteni care, iata se mobilizeaza si ne ajuta: Corin si Mihai vin imdiat cu masina la locul accidentului si iau o parte din bagaje. Lucian ia la el in masina pe Oana si Gabi. Flori ne gaseste un loc in Medias sa depozitam masina avariata. Intr-un final,seara, ne strangem toti in casa la Flori si punem punct acestei aventuri care a fost TRR 2011.

Ce ramane in urma? 14 zile din viata care au insumat :

· Timp de alergare efectiv : ~102 ore, adica o medie de ~7 ore pe zi ;

· Distanta de 822km, adica o medie de 60km pe zi ;

· 20 litri de izotonic;

· 28 litri de Coca Cola;

· 10 litri de supa;

· 15 borcane cu compot de piersici ;

· Jumatate kilogram de caise uscate ;

· 154 puncte de alimentare ;

· 1500 km parcursi cu masina de support ;

· 4 tuburi de anti-inflamator (diclofenac) ;

· 2 tuburi de gel arnica ;

· 4 capsule de anti-inflamator oral ;

· 200 grame de crema anti-frecare ;

· trei perechi de adidasi pe care le voi arunca dupa cursa, fiindca m-au dezamagit (ma gandesc serios sa schimb marca) ;

· o sumedenie de prieteni adevarati, si o multime de alti oameni pe care i-am cunoscut in acest timp, si a caror bunatate m-a miscat pana la lacrimi.

· Nenumarate peisaje de basm care-mi vor defila inca multa vreme de aici inainte prin fata. Nu poti percepe frumusetea lor trecand cu masina pe drum. Toate detaliile care-ti scapa in viteza masinii, au timp sa fie fixate in memorie atunci cand le strabati cu pasul.

· Privirile oamenilor atunci cand treci in alergare, mirarea lor cand le spui de unde vii si unde mergi, diversele remarci, unele comice de-a binelea, au presarat impresiile mele de-a lungul acestei traversari.

· Si mai ales o tara frumoasa, Romania, care merita sa fie cunoascuta mai bine si iubita mai mult de fiecare dintre noi…

Multumesc inca o data tuturor celor care au citit blog-ul si care ne-au trimis incurajari. Ma duc sa ma culc o vreme.

2011 07 02 TRR etapa 14 Alesd-Vama Bors

2011-07-03T06:37:00.000+03:00

Si iata si finalul visului. Un vis implinit.
Ultima etapa am mers usor, savurand fiecare kilometru trecut. A fost ploaie, dar foarte putine masini, camioanele mari fiind oprite. Am traversat repede Oradea, amortita de o dimineata de weekend ploioasa. A fost o mare surpriza sa-l avem alaturi pe Lucian Clinciu, venit tocmai din Zarnesti ca sa ne felicite si sa alerge un pic cu noi. O echipa TV ne-a insotit si ne-a filmat din nou.
Cand am vauzut acoperisul caracteristic al punctului de trecere frontiera, parca nu intelegeam ca in sfarsit drumul nostru s-a terminat. Am avut parte de un dus cu sampanie, poze, imbatisari si multa bucurie ce se cuvine sa le impartasesc cu toti cei care au adus o mica contributie la aceasta relizare. Multumesc in primul rand echipelor de suport (Ioana, Oana, Hajni, Mihai, Coco, Bianca, Cristian), apoi tuturor prietenilor care ne-au ajutat (in special Flori si Titi), tuturor celor care ne-au sunat sau trimis mesaje de incurajare (Vlad, Stefan, Viorel, Liviu, Robert, samd). Imi cer scuze celor pe care i-am uitat, sunt inca obosit si confuz.
O sa incerc sa ma adun si zilele urmatoare voi reveni cu niste concluzii.
Multumesc inca o data.

2011 07 01 TRR etapa 13 Huedin-Alesd

2011-07-01T19:03:00.000+03:00

Dar nu toate zilele sunt roze.
Ziua incepuse bine, caci desi a plouat aproape toata noaptea, la ora 6 era cerul senin. Pe racoare, primii kilometri au mers destul de usor, dar mai apoi caldura a inceput sa se faca simtita.
Muschii parca erau goliti de energie si trebuia sa fac mari eforturi sa pun un picior in fata celuilalt. Nici aglomeratia de pe drum nu prea m-a ajutat. In momentele de liniste reuseam sa-mi adun gandurile si sa mentin un ritm constant, dar odata ce o coloana de TIR-uri dadea navala, nu mai reuseam decat sa ma trag speriat afara de pe drum si ritmul era dus.
Apoi a venit urcarea de la Piatra Craiului, lunga si abrupta, pe care m-au deranjat gazele de esapament.
Speram intr-o ploaie sa ne racoreasca, dar ne-a ocolit.
Sosire dupa 64km si 7h50min pe o caldura de 29 grade inainte de Alesd.
Incerc sa recuperez pana maine pentru marele final din Vama Bors.

2011 06 30 TRR etapa 12 Baisoara-Huedin

2011-06-30T18:28:00.000+03:00

Daca e joi, atunci este Huedin. Caravana TRR isi urmeaza cursul.
Dupa ce am vazut ce inseamna ospitalitate la pensiune Tamas in Savadisla, ne-am adunat la ora 7:00 pentru start in Baisoara. Ploaie si cer innorat de jur imprejur, asa ca nu suntem prea veseli pe prima parte. Oricum, dimineata este cea mai grea parte a zilei. Pana cand organismul intelege ca va fi din nou o zi de alergare, si ca trebuie sa miste picioare cel putin 7 ore pe sosea, ma simt de parca as fi bolnav.
Frumusetea peisajului in schimb, ma face pe mine unul, sa stau cu capul mai mult in sus, caci de obicei cand sunt obosit mai mult privesc soseaua. Pana la urma ploaia se opreste, corpul incepe sa prinda din nou miscarea alergarii si kilometru dupa kilometru ne apropiem de Gilau, unde vom intra pe DN1.
Ma simt un pigmeu pierdut in reteaua de bretele de circulatie care leaga diversele segmene ale soselei de autostrada A3.
Iese soarele si ma trezesc alergand destul de repede pe o sosea larga si nu foarte aglomerata. Avand o banda de rezerva larga, am loc sa stau departe de camioanele care aduc adevarate tornade. La un moment dat incepe o urcare care se intinde pe vreo 5km. Bag capul in pamant si incerc sa mentin un ritm bun. Transpiratia siroieste din cozorocul sepcii, cand brusc am senzatia ca sunt urmarit. O masina rosie de TVR este in paralel cu mine si din ea cineva ma filmeaza. Daca e show atunci ridic ritmul, indrept cocoasa si incerc sa zambesc nitel ca sa dea bine pe televizor.
Chestia dureaza cam un minut, masina dispare, si cred ca am scapat si pot sa revin din nou la un ritm mai usor, cand remarc in capul pantei operatorul TV si camera pe trepied. Desi sunt obosit mort, iarasi ma dau cocos. Si asta inca o data pe coborare, de ajung la punctul de alimentare daramat de tot. Si in punctul de alimentare cine este oare? Echipa TV, care filmeaza cand mananc si beau, de intra cu noduri.
Pana la urma nu a fost asa de grav, mai ales ca asta m-a ajutat sa termin etapa de 57km in 7ore, un ritm cam rapid dupa parerea mea.
Sosim la intrarea in Huedin, exact in parcarea Motelului in care vom dormi. Soare, frumos, ne strangem mainile si ne imbratisam cu toti, bucurandu-ne ca ne-au mai ramas numai doua etape.

2011 06 29 TRR etapa 11 Vama Seaca-Baisoara

2011-06-29T20:18:00.000+03:00

O noua zi la TRR, o noua inclestare intre doua forte: pe de o parte corpul care imi spune sa ma opresc, trimitandu-mi semnale de durere in cele mai diverse feluri si, pe de partea cealalta, vointa care spune ca trebuie sa continui pana la capat. Nu a fost usor, in special pe ultimii kilometri, cand, ceva pe la tendonul lui Achile de la piciorul stang dadea sa se blocheze.
Prima parte a fost frumoasa si linistita, dupa care o bucata de DN1 ne-a trezit amintiri nu tocmai placute, cu camioane ce ne intorceau in loc. In schimb dupa aceea am intrat pe un drum mic, trecand prin satul Ciugudu, apoi Moldovenesti, si iesind pe drumul spre Campeni. Un peisaj de vis, cu un drum ce serpuieste in urcare peste un deal indepartat, trecand pe langa o padure racoroasa.
Urcarea spre Baisoara a fost de asemenea foarte frumoasa si reconfortanta.
Avem parte de interviuri la TVR Cluj, si se pare ca maine o alta echipa ne va insoti pe traseu.
Simt putina parere de rau, mai ales cand ma gandesc ca initial as fi vrut sa plec singur la acest drum si sa nu anunt pe nimeni. Dar este bine si asa.
De fapt, azi am alergat grupati si ne-am simtit foarte bine impreuna.
62km 7h50

2011 06 28 TRR etapa 10 Medias-Vama Seaca

2011-06-28T19:02:00.000+03:00

Plecam cu putina intarziere, datorita necesitatii re-organizarii in numai doua masini. Tata renunta la restul traversarii.
Vreme numai buna de alergat. Traversam Mediasul in grup, la primele ore ale diminetii, bucurandu-ne de liniste si calm.
Urcam hula Baznei (dealul) intr-un ritm placut si regrupam in varf admirand privelistea Mediasului care abia se trezeste. Coborarea spre Blajel imi solicita tendoanele si muschii inca insuficient incalziti.
Cand ajungem in dreptul localitatii Bazna, incepe ploaia si vantul. Ma bucur apoi de un pasaj pe drum ne-asfaltat pana in Cetatea de Balta.
Aici o parte dintre noi reusesc sa piarda putin traseul, asa ca ma trezesc alergand singur la intrarea in Jidvei.
Drumul face cateva curbe periculoase si ma feresc cu greu de masini. La una din curbe, remarc niste urme de frana si parapetul putin indoit. Imi zic in minte:
"Aici trebuie ca cineva a derapat de curand". Mai procesez nitel si ma intreb ce s-ar intampla daca ar fi una din masinile noastre. Apoi imi alung gandul pentru ca nu-mi pot imagina toata complicatia care ar urma.
Ajung in punctul de alimentare si aflu si vestea: Renault-ul nostru a derapat si a lovit parapetul: far spart, bara indoita, dar din fericire nu a fost nimeni ranit.
Totusi trebuie mers la politie si declarat si asta inseamna ca raman fara suport. Dumnezeu ne ajuta, Coco si familia lor minunata, veniti in trecere sa ne vada, se ofera sa preia functia de alimentare pentru mine si Gabi.
Continuam. In Sinmiclaus, Gabi e in fata eu in spate. Trebuie facut stanga la pod, dar vad cu coada ochiului un tricou verde fosforescent care dispare pe ulita din dreapta.
Sprintez cat pot, dar ulita este tot in curba si il pierd din vedere. Alerg in disperare si tip cat pot: GABI, GABI!!
Incercati sa va imaginati scena: o ulita de sat, oameni linistiti ce barfesc vecinii cu voce molcoma, si un disperat, imbracat intr-un tricou fosforescent si care urla cu fata schimonosita de efort.
Imi dau seama de penibilul situatie, exact in momentul in care ma aude si Gabi. Bucuros, ma intorc fericit, la timp pentru a infrunta privirile dojenitoare ale comunitatii trezite de ragetele mele.
Ne regalam cu aproape 20 de kilometri pe un drum ne-asfaltat, peste niste dealuri superbe. Ne simtim atat de bine incat ne hotaram sa lungim etapa cu 2km.
Tocmai bine, ne ajunge si Ioana, care a terminat repede formalitatile cu masina.
De remarcat ca am fost insotiti de o echipa de la TVR care ne-a filmat si ne-a luat interviuri. Se pare ca vom ajunge la vreo emisiune pe undeva si promite sa fie interesanta.
La sosire, Hajini (sotia lui Corin) ne rasfata cu niste eclere adevarate, de a trebuit sa-mi redefinesc scala de valori gustative.
In concluzie o zi plina de evenimente, si cu o vreme nu tocmai perfecta; totusi m-am bucurat non-stop de bucuria alergarii si asta nu egaleaza nimic.

2011 06 27 TRR etapa 9 Baile Rodbav-Medias

2011-06-27T16:46:00.001+03:00

Etapa lunga, pe o vreme buna de alergat. Din nou a fost mult vant din fata. Peisajele ne-au incantat neincetat. Putine masini. Sate pitoresti, populate de rromi.
Am trecut prin Dealu Frumos, oficial centrul tarii. Pentru mine o etapa inceputa foarte tare, si terminata cu greu. Din fericire, durerea de la picior a mai trecut.
Am avut parte de o primire calduroasa in Medias - organizata de Corin si Hajini, plus o echipa TV care ne-a intervievat.
Ne bucuram de ospitalitatea prietenilor nostri Flori si Titi, unde ne simtim ca acasa.
61km 7h40

2011 06 26 TRR etapa 8 Satu Nou-Baile Rodbav

2011-06-27T16:45:00.000+03:00

Inapoi online.
Aseara la Baile Rodbav nu am avut nici macar semnal la mobil.
Rupti de lume, in sensul bun al cuvantului: liniste, curatenie, si nimic care sa te deranjeze.
Ziua a fost una grea. Plecarea din Satu Nou a fost pe o vreme urata, ceva ploaie si vant puternic.
Am traversat pe un drum plin de noroi, cale de vreo 4km, intre Satu Nou si Dumbravita. Dupa inca o bucata de ne-asfaltat am iesit la drumul mare Brasov-Sibiu.
Am alergat destul de mult cu vant puternic din fata, noroc ca era duminica si camioanele mari inca nu circulau. M-am bucurat mult ca Stefan si Luminta au venit special sa faca etapa impreuna cu noi.
La inceput in alergare, apoi cu bicicleta.
Am avut mari probleme cu piciorul stang. Laba piciorului, gamba si glezna erau umflate si foarte dureroase dupa atata efort. Pana pe la km 30 am trait cu spaima ca va trebui sa renunt.
Dar, incet, incet, am inceput sa ma obisnuiesc cu durerea, am gasit si o pozitie de alergare functionala.
Odata intrat in Fagaras am simtit ca voi termina etapa si m-am bucurat enorm. Imi scot in sfarsit al doilea tricou, era cald de ajuns.
Surpriza, tricoul era plin de sange de la o alunita care frecata atat amar de km incepuse sa sangereze. Aratam de parca fusesem injunghita in burta.
Rezolv problma cu tricoul si incep sa urc spre Calbor. Peisaje deosebite, accentuate de norii care toata ziua au alergat pe cer. In zare, muntii Fagaras sunt invaluiti de niste nori vinetii.
Orasul Fagaras se vede superb de pe deal.
In Calbor ne regrupam si parcurgem ultimii 5km peste deal pe un drum innacesibil masinilor. Punct final la o etapa, inceputa pe noroi si terminata tot asa.
63km ~8h

2011 06 25 TRR etapa 7 Intorsura Buzaului-Satu Nou(Halchiu)

2011-06-25T19:10:00.000+03:00

Si cu voia Domnului am ajuns la jumatatea drumului.
O zi de care ne-a fost frica din cauza anunturilor despre vreme. Dar nu a fost chiar asa de rau.
A plouat peste noapte, dar la ora 6:11 cand am plecat, ploaia s-a oprit. Am "pedalat" destul de bine pana intr-o sea de unde am inceput sa coboram spre depresiunea Brasovului.
Pe coborare piciorul m-a chinuit rau de tot, asa ca la unul din punctele de alimentare mi-am improvizat un bandaj de compresie si am inceput sa alerg numai pe pietrisul de pe marginea drumului ca sa reduc socul produs de impactul cu bitumul. A fost mai bine.
Ne-am intalnit si cu Tudor Butu care a plecat la 3 dimineata din Bucuresti ca sa alerge alturi de noi o buna parte din etapa. Tocmai la timp ca a inceput ploaia, care toata ziua ne-a hartuit.
Apoi ne-am intalnit si cu Hadrian Lupu, venit cu bike-ul sa ne insoteasca si sa ne incurajeze.
In rest, am trecut prin destule peisaje tipice pentru depresiunea Brasovului, cu sate curate, munti imbracati in ceata si nori amenintatori de jur imprejur.
A fost prima data cand am simtit nevoia sa imbrac vesta reflectorizanta ca sa ma simt "safe" pe marginea drumului.
Moment emotionant pentru Daniel, care dupa ce a terminat cu brio prima jumatate a Diagonalei, trebuie sa plece din cauza obligatiilor de servici. Am ramas 3 alergatori, 4 insotitori si un biker, care vom incepe maine partea a doua.
56km 6h30min.

2011 06 24 TRR etapa 6 Patarlagele-Intorsura Buzaului

2011-06-24T17:56:00.000+03:00

Multumesc tuturor celor care si-au gasit timp sa citeasca si sa-mi si scrie: Gianina (pe cand fericitul eveniment?), Liviu , Marian, Viorel, Stan, Stefan, Tudor, Ilie (steagul meu este in suflet), Nicolae, Mari, Nelu, Sisele (sanatate Corneliei), Adi,etc.
Si multumesc lui Marian ca a pus punctul pe "i": Intr-adevar am sponsori. Drept pentru care se cuvine sa le multumesc.
In primul rand multumesc lui Dumnezeu pentru ce a creeat, fara de care nimic nu ar fi. (cred ca mai erau niste litere mari pe aici pe undeva).
Apoi in ordine, restul de "sponsori": familia, care ma sustine neconditionat; prietenii care ma ajuta (si-mi suporta sarcasmele) si nu in ultimul rand: tara aceasta: Romania - atat de des hulita, dar care iata ne ofera conditii suficiente si pentru care am si dorit sa fac aceasta "Traversare".
Scuze, poate am deranjat, dar toata ziua astazi, pe cand alergam, m-am gandit ca trebuie sa fac "dreptate".
Si ca sa revin la alergare, a fost o etapa foarte frumoasa, cu o vreme destul de blanda, si cu peisaje absolut superbe. Am pleca din Patarlagele, am urcat la Nehoiu cateva serpentine, urmat de ceva plat si apoi am atacat urcarea de la barajul Siriu. Apoi serpentine prin padure cu urcari si coborari, dar cu suficiente portiuni de umbra. Sate nu prea multe, masini destul de rare, lacul Siriu de-o parte, padure umbroasa, varfuri de munte, asa ca am avut timp sa intru in comuniune cu natura si sa ma bucur, iarasi, de libertate.
Din pacate nu ma inteleg cu adidasii de alergare. Am schimbat trei perechi astazi. Una imi da dureri in genunchiul drept, alta dureri la nivelul labei piciorului si a treia imi da probleme cu muschiul care ridica varful piciorului.
Si mai am o problema foarte interesanta: din felul in care misc mana stanga in alergare am reusit sa-mi fac o mica ruptura musculara la biceps. S-a format o umflatura si ma doare mai ceva ca un carcel.
Aplic anti-inflamatoare locale la greu in speranta unei imbunatatiri. Dar nu regret.
Cifre: 57km in 6h40.

2011 06 23 TRR etapa 5 Merei-Patarlagele

2011-06-23T17:19:00.004+03:00

O plecare linistita de langa primaria din Merei (langa Buzau). Ora 6:10 dimineata, dar soarele deja dogorea.
Primii kilometri au decurs frumos, pe un asfalt impecabil, prin sate inca adormite.
De pe la km 20 am inceput sa urcam. A fost chiar interesant dupa patru etape plate. Poate parea dificil, dar padurea umbroasa ne-a ferit de razele soarelui.
Un soare care pe ultimii km mi-a dat mult de furca. Termometrele aratau intre 35 si 37 de grade. Transpiratie siroaie, izotonic, coca si supa la schimb=stomac suparat.
Azi am alergat o bucata de drum pe langa o caruta. M-au intrebat oamenii, de unde am plecat, unde mergem, cat alergam, ce mancam, cati suntem samd.
Toate bune si frumoase pana la intrebarea: Si sunteti sponsorizati nu-i asa? Din pacate nu i-am raspuns ce vroia sa auda ci i-am spus adevarul: nu avem sponsori, intelegem sa ne cheltuim "averile" pentru ca sa
ne urmam visurile. Moment in care s-au schimbat la fata, s-au suparat si nu au mai vorbit cu mine.
De fapt, ca o constatare generala, foarte multa lume ne intreaba, ce castigam, sau daca macar facem parte dintr-o echipa ce reprezinta Roamania, sau poate participam la un concurs, etc.
Si cred ca multa lume in ziua de astazi nu concepe sa faca ceva fara sa astepte mai intai o recompensa. Sper sa gresesc.
Azi 57.6km in 7h05min.

2011 06 22 TRR etapa 4 Padina-Merei

2011-06-22T19:43:00.000+03:00

Dupa o noapte in care ne-am lafait la Amara langa Slobozia, am reluat alergarea.
Era ora 6:30 cand am plecat de la intrarea in comuna Padina. Inca racoare la ora aceea.
Gabi si Corin s-au distantat repede, ritmul lor fiind mai rapid. Eu cu Daniel mai in spate.
Satele se succed unele dupa altele, curand pierd numarul. Intre ele drumul drept se pierde in zare.
Daca ridic ochii si vad drumul pierdut in linia orizontului, ma grabesc sa ajung mai repede ca sa vad ce urmeaza si pierd ritmul.
In schimb, daca trag sapca pe ochi, si numar fisurile si gaurile in asfalt, reusesc sa tin un ritm cat de cat constant.
Curand se face cald, si apoi dupa ora 13 chiar foarte cald; termometrul arata 35 de grade. O rog pe Ioana sa ma astepte o data la 2-3km ca sa-mi vars o sticla de apa pe cap si sa ma racoresc un pic.
Inca de azi dimineata la plecare am inceput sa vedem dealurile. Ma bucur, fiindca sper ca de maine sa incepem sa alergam si un pic diferenta de nivel. Poate o sa fie si mai racoare.
Vom vedea.
Azi undeva in jur de 57.5km, in circa 7 ore 10minute.

2011 06 21 TRR etapa 3 Tandarei-Padina

2011-06-21T19:43:00.000+03:00

Cum decurge o zi la TRR 2011?
Trezire la ora 4:45, mic dejun la ora 5:15. Start la ora 6:00 punct.
Oprire din 5 in 5 km pentru hidratare si alimentare. Durata medie a unei opriri 5minute.
Stau jos pe un scaun pliabil. Sotia, Ioana, sta atenta sa-mi dea ce-i cer (am facut o conventie: nu ma intreaba niciodata ce as vrea, fiindca asta ma enerveaza, ci asteapta intotdeauna sa-i spun eu ce doresc).
Ce a mers astazi: bautura izotonica, supa, coca-cola, caise uscate si compot de piersici.
Altceva nu pot inghiti.
Pana pe la km 20 de obicei ma lupt sa-mi gasesc ritmul, dupa aceea merge mult mai bine.
Ritmicitatea opririlor ma ajuta sa trec peste monotonie. Ultimii 10km alerg de obicei mult mai tare fiindca nu am rabdare si vreau sa termin mai repede.
Astazi o etapa de 59,7km distanta acoperita in 7 ore si jumatate. Nu foarte cald, a batut vantul.
Am alergat cam toata etapa cu Daniel Musat la un ritm la care am putut sta si de povesti.
Imediat dupa Tandarei am intrat pe drumuri mici de o frumusete deosebita.
Foarte putine masini, liniste, pasarele care ciripeau, copaci umbrosi pe marginea drumului, sentimentul ca esti una cu natura, fie ea campie sau munte.
Am intalinit multi oameni prietenosi, care ne intrebau de unde venim si unde mergem, iar cand le raspundeam ne incurajau. Niste doamne care lucrau la porumb ne striga din urma: " ...unde va duceti mai baieti, uite ramaneti aici ca-i frumos tare si puteti face sport cat vreti la munca campului !"
Fantani cu ciutura, sate sarace si oameni brazdati de cute, campuri cat vezi cu ochii, lanuri in bataia vantului, nori lenesi pe cer, zgomotul sacadat al adidasilor pe asfalt, gafaituri si un gand de libertate deplina...
Cam asta a fost ziua a treia la TRR.

2011 06 20 TRR etapa 2 Crucea - Tandarei

2011-06-20T18:46:00.000+03:00

Dupa experienta de ieri cu caldura indurata ne hotaram sa luam startul astazi la ora 6 dimineata. Zis si facut. Numai ca la ora 6 dimineata niste nori negri ne intampina si imediat ce luam startul incepe ploaia. Colac peste pupaza, este plin de TIR-uri pe drum si numai dupa cateva minute suntem uzi pana la piele. Ne bucuram totusi ca nu sunt fulgere.
Pana inainte de Harsova ne-a tot plouat in reprize, apoi a inceput sa se mai limpezeasca. Ne este foarte greu cu camioanele care parca ne sug inspre ele si trebuie sa stai bine pe picioare ca sa nu cazi. Mai frumos este cand suflul reusesete sa-ti zmulga sapca de pe cap si trebuie sa te intorci cativa metri s-o recuperezi din noroi.
Am avut mari emotii la trecerea podului Giurgeni-Vadul Oii, fiindca auzisem ca nu lasa pietonii. Pana la urma nu a fost nici o problema si a fost foarte placuta senzatia.
Am avut noroc in doua reprize ca am remarcat un drum de tractor paralel cu soseaua mare, si am profitat vreo 10km de alergare prin praf si noroi, cu mult mai bine decat sa te iei la tranta cu camioanele.
Etapa de ieri a avut 56,6km, azi 58,7km. Eu am acoperit distanta in 7h30 ieri si 7h08 azi. Putin cam repede fata de planul initial. Ma doare rau umarul stang si nu pot face balansul bratelor corect. In rest toate bune.

2011 06 19 TRR etapa 1 Constanta-Crucea

2011-06-19T18:27:00.000+03:00

Si a fost prima zi.
O zi frumoasa si foarte calduroasa. A fost greu pentru noi alergatori care am consumat cantitati uriase de lichide.
Foarte frumos gestul lui Daniel Lixandru care impreuna cu mai multi alergatori a venit tocmai din Bucuresti ca sa alerge o bucata cu noi.
Am ajuns cu toti la sfarsitul de etapa cu bine: Corin Zinz, Gabi Solomon, Daniel Musat, eu si cei care au alergat o singura etapa: Marian Chiriac, Iulian Dideanu si Liviu Bica.
Mi-a fost greu cu masinile care uneori trec cu viteza foarte mare si ma sperie. Am avut si cateva momente de cadere, in care am mers - undeva pe la km 50, iar toata etapa a fost undeva pe la 56 de km.
In rest toate bune. Incerc sa ma organizez, refacerea proviziilor, dusuri (asta in conditiile in care apa rece nu mai curge), mancat, scurt briefing pentru etapa de maine si culcat devreme, fiindca maine vom pleca la 7 dimineata.
Acum aflu ca nu mai curge deloc apa, cica ar fi oprita in toata comuna Crucea din cauza unei defectiuni. Nashpa! Incepe sa semene a Himalaya, cu o singura diferenta: caldura.

2011 03 Trans Romania Run

2011-04-06T17:35:00.000+03:00

Si iata cum ma voi dezice de moto-ul blog-ului meu: "In pas alergator pe muntii lumii"

Anul acesta visam la o cursa in jurul vaii Aosta, dar mi-am zis ca trebuie sa fac mai multe pentru Romania si am renuntat.

Si fiindca ideea de Traversare a Fagarasilor a trecut, m-a prins ideea de a traversa Romania in alergare. Pe etape deocamdata, fiindca imi este frica sa alerg pe sosele noaptea.

Mihai Orleanu, un prieten bun, mi-a sugerat sa cumpar domeniul si asa s-a nascut: www.transromania-run.ro pe care am postat toate informatiile legate de cursa.

Ma bucur ca voi incerca aceasta aventura alaturi alti alergatori romani cu o experienta bogata.

Am reusit sa fac si o recunostere a traseului in doua iesiri lungi cu masina. A fost foarte interesant sa descopar o tara pe care doar o banuiam si pe care marea majoritate o desconsidera pe nedrept.

Sunt foarte bucuros ca si in acest proiect familia ma sustine neconditionat si fara aceasta nu as fi reusit nimc.

Doamne ajuta!

2010 11 Solu Khumbu Trail - povestea

2010-12-08T14:26:00.002+02:00

Daca m-ar fi pus cineva la inceputul anului sa ghicesc pe unde voi alerga, Himalaya ar fi fost ultimul loc ales. Si totusi tata imi arunca manusa undeva prin vara, impins de la spate de un sponsor generos. De aici pana in Kathmandu nu a fost decat o aruncatura de bat, sau mai bine zis vreo 15 ore de zbor si altele 17 de asteptare din care am iesit anchilozati.

Cele 25 de grade Celsius de pe aeroportul din Kathmandu si primirea calduroasa ne incalzesc si la propriu si la figurat. Dawa Daichiri Sherpa, organizatorul Solu Khumbu Trail - un alergator de top, s-a deplasat in persoana sa ne ureze bun venit. Nu pierdem mult vremea in Kathmandu care ne pare destul de murdar si inghesuit. Mai incolo aveam sa apreciez calmul deosebit al locuitorilor. Avem parte de cateva sedinte tehnice in care ne sunt comunicate toate detaliile despre aventura ce urmeaza. Acolo in munte nu va fi usor si trebuie sa stim de la inceput ca ne inhamam la o cursa intinsa pe mai mult de doua saptamani in atmosfera careia fie intri cu totul, fie risti sa ramai pe dinafara intr-o etapa undeva.

Si ca tot vorbim de etape, prima ar fi apropierea de munte. Kathmandu-Jiri inseamna aproape 200km in autobuz si imi fac eu un calcul naiv: vreo 4-5 ore. Nu aveam nici cea mai mica idee ce inseamna drumurile in Nepal. Serpentine imposibile si drum ingust, care de multe ori presupunea manevre la marginea prapastiei pentru a face doua autobuze sa se strecoare unul pe langa celalalt. De obicei, celelalte autobuze erau aglomerate cu pasageri pe scara si acoperis iar noi ne minunam si faceam poze. Dupa fix 10 ore de la plecare, cand se intuneca si incepe sa ploua, ajungem in mica localiate Jiri. Drumul se termina aici, mai departe numai poteca.

Dormim bine prima noapte si micul dejun cu “porridge” - un fel de gris fara gust - si oua ne pare chiar interesant. La start este prezenta toata suflarea din sat; Dawa a avut grija si a venit cu un banner enorm pe care scrie: “Departure”.

Se pleaca tare. Mult prea tare pentru gustul meu si pentru cei 27km ai primei etape. Depasim o multime de terase cultivate cu orez, trecand din cand in cand prin fata unor case saracacioase, dar in fata carora se afla obligatoriu copii. Rad de noi si ne saluta cu glasuri cristaline impreunandu-si mainile la piept: Na-mas-teee! Pe poteci intalnim porteri incarcati cu desagi impresionante si sustinute doar cu ajutorul unei cureluse trecute peste frunte. Ulterior am cerut unui porter sa ma lase sa ridic si eu desaga lui fara sa intreb cat cantareste. Nu am reusit s-o urnesc si aveam sa aflu ca ma opinteam in 65 de kilograme!!

Prima zi trece relativ usor, e cald si ne bucuram in sfarsit de putina miscare. Avem chiar parte de o noapte buna, ultima din cele ce aveau sa urmeze.

A doua zi ne asteapta o etapa mai scurta 18km, dar cu 2700m de urcare dintr-un foc. Trecem printr-o sa la 3500m, este ceata si ploua, nu vedem nimic. Ma bucur de o coborare la intrecere cu cativa porteri. Ei cu 20kg in spate si papuci, eu cu rucsacel de 5kg si ghete XA Pro. Evident ca mai si canta. Ajungem la timp in Junbesi, la 2700m, unde incepe sa ploua.

Ziua urmatoare este o zi de aclimatizare. Credem noi ca va fi usor dar nici gand de asa ceva. Urcam prin ceata la 4000m unde ne intrampina un vant glacial. Punem toate hainele pe noi fiindca avem de stat 4 ore in zona ca sa-si faca efectul aclimatizarea. Cand ingheata si ultima bucata de carne pe noi ne intoarcem, nu fara un mic ocol pe la 4100m ca sa prindem o creasta secundara. La intoarcere pe panta abrupta, prin ploaie, apare si primul abandon. Un francez cade si isi fisureaza doua coaste. Moralul este in sosete: Dusul nu merge, hainele sunt ude, maine se anunta vreme urata.

Dar nu! La ora 6 in dormitorul comun cineva se trezeste si se uita intr-o doara pe fereastra. Imediat tipa: “Le ciel est bleu les amis!!” (cerul est albastru, prieteni). Nici daca ne turna apa rece pe noi nu avea acelasi efect. Ne repezim la geam sa vedem un varf inzapezit, colorat in rosu de soarele ce rasare. Etapa este frumoasa. 16km. Trecem printr-una din cele mai mari manastiri budiste din zona, Phungmuche, ce adaposteste circa 2000 de calugari. Sunt toti imbracati in mantii purpurii si ne privesc cu interes. Castigam repede inaltime pe o cresta si iesim intr-o sa la 4100m exact la fix pentru o panorama de vis cu varful Numbur: 6959m. Este primul varf himalayan pe care-l vad de aproape si efectul este daramator. Este ireal de mare si-mi ia momente bune ca sa pot sa inteleg dimensiunile. Prind aripi si dau sa alerg pe poteca ce urmeaza o curba de nivel. Toate bune pana la prima panta cand simt ca ma ia cu lesin. Altitudinea isi spune cuvantul si trebuie sa invat sa-mi adaptez ritmul la lipsa de oxigen.

O etapa desebita. Noaptea vom dormi in cort si mancam orez si supa intr-o stana parasita; toti in cerc pe saltelute izopren, infofoliti cu pufoaice. O imagine de neuitat.

Trezirea dimineata devreme dupa o noapte nedormita si urcam pana la lacul Dudh Kund la 4500m care este un loc de pelerinaj spiritual pentru localnici. Se pun dorinte prin inmuierea de pietricele in apa lacului Dudh de un verde smarald in care se oglindesc varfuri la 7000m. Se spune ca daca dorinta se indeplineste, trebuie sa aduci piatra inapoi!! Se da startul intr-o etapa scurta, 18km, si in cea mai mare parte de coborare pana in localitatea Taksindu. Alerg nebuneste pe stanci, incercand sa reglez respiratia. E din ce in ce mai usor cu cat coboram si parca si plamanul se bucura de mai mult oxigen. Imediat ce sosim suntem invitati in curtea manastirii Taksindu, unde calugarii ne-au organizat un spectacol. Cativa serpasi ne interpreteaza dansul si cantecul lor traditional. Dormim din nou in corturi.

Ziua care urmeaza este una de relaxare. Sau cel putin asa credeam noi. Se asista la slujba de dimineata din manastire pe un frig crunt imbracati in haine jilave. Noroc ca pe frig si mirosurile ingheata! Dawa ne viziteaza manastirea inclusiv biblioteca secreta din turn. A petrecut 7 ani din copilarie in manastire si este ca acasa. Prin geamul bibliotecii un soare timid apare incalzind podeaua de lemn care degaja un miros placut. Dawa ne povesteste patanii din manastire cu un umor pe care numai o bogata experienta de viata ti-l poate da. Este un moment magic. Trecem in fuga pe la casa lui Dawa, apoi pe la scoala din sat, admiram generatorul hidroelectric construit cu donatii italiene si franceze care deserveste toata zona si continuam fara odihna prin Nunthala apoi peste un pod suspendat de 107m catre Kharikhola unde ajungem pe ultima geana de lumina. Refugiile noastre sunt greu de gasit si avem ceva emotii ca ne-am ratacit. Cel in care stam noi este ornat de diplome ce atesta ca propietarul, Jangbu Sherpa, a urcat de 5 ori pe Everest. E ca un muzeu si resimt un respect deosebit.

O noua zi cu soare dimineata! Etapa nu foarte grea, Kharikhola trecand pe sub Lukla pana in Phakding, vreo 26km. Ne intrersectam cu o multime de turisti, dar mai ales facem cunostiinta cu yacii, care sunt adevarate pericole cand te intalnesti cu ei in locuri inguste. Sunt foarte speriosi si dau din cap ca sa se apere, iar coarnele lor nu o data au facut rani urate turistilor. Poteca este pe alocuri o cocina si facem eforturi disperate sa ne pastram cat de cat curati, mai ales ca nu este prea usor sa ne curatam. Refugiul in care ajungem are dus si aveam sa aflu ce minunat este sa te simti curat.

A doua zi trecem in zona inalta depasim 4000m din nou. Poteca noastra se abate din ruta clasica spre Namche Bazar si urca vitejeste pe niste brane aeriene unde din cand in cand norii ne lasa sa vedem varfuri care-ti taie respiratia (pe langa lipsa de oxigen). In apropiere de Kongde la 4250m iesim din nori si ne putem delecta cu privelistea care ne inconjoara. Sunt varfuri cu nume care nu spun prea multe: Thamserku 6608m, Taboche 6367m sau Ama Dablam 6856m dar a caror maretie ne lasa cu gura cascata. Ne oprim unii pe altii si ne intrebam: Ai vazut? Nu-i asa ca este impresionat? E adevarat?

Poteca merge o vreme pe curba de nivel si undeva sub varful Nupla (5885m) intra pe o vale inghetata. Brusc sarim din toamna in peisaj de iarna. Pe jos este gheata si zapada beton. Scot repede perechea de coltari usori oferiti de organizatori (Spike de la Petzl) si-i trag peste Salomoni. Efect instant, aderenta creste la 90%. Imi permite chiar sa alerg si depasesc cativa concurenti care nu au inteles ca este nevoie de coltari. Treaba lor! Poteca se mai zbate undeva pe curba de nivel si in cele din urma ne poarta in mica localitate Thame la 3800m. Suntem cazati chiar in Lodge-ul (refugiu) ce apartine lui Appa Sherpa detinatorul recordului mondial de urcari pe Everest: 20!! Este ca un sanctuar, fiecare centimetru de perete este acoperit de diplome si poze cu dedicatii de la cei mai mari alpinisti cunoscuti si mie.

Tata are ceva probleme cu genunchiul stang si facem o vizita la unul din cei doi kine-terapeuti care ne insotesc. Ii face un strap cu care va alerga pana la sfarsitul cursei.

O noapte foarte grea si apoi o dimineata superba. La 6 cand ies afara nu ma pot abtine sa nu tip de mirare. Ieri cand am ajuns era ceata si nu am vazut mare lucru, dar acum imi dau seama ca suntem flancati de o creasta impresionanta, Kongde, cu varfuri pe la 6500m care par ca se vor pravali peste noi. O imagine cu adevarat himalayana cu seracuri, stanci ce par a fi fost taiate cu cutitul de un gigant, ghetari suspendati si vant turbat care ridica valuri uriase de zapada pe linia crestei.

Etapa noastra urmeaza valea in amonte spre Tibet (China). Trebuie sa urcam doar vreo 10km pana la Lunghden la 4380m. Desi este fals plat - usor ascendent - alergarea se face cu mare dificultate din cauza lipsei de oxigen. Suntem cazati intr-un refugiu mic si odata ce soarele apune dupa creaste (pe la ora 15) se lasa un frig de crapa pietrele. Admiram totusi efortul tibetanilor care fac naveta intre Tibet si Namche Bazar cu marfuri. Sunt arsi de soare si frig, poarta niste tunici din piele, si vremea rece nu pare sa-i impresioneze. Daca ne vad ca ii pozam vin sa ne ceara bani si sunt destul de insistenti, spre deosebire de nepalezi care nu au nici pe departe acest comportament.

De fiecare data cand ma culc ma intreb daca voi reusi sa dorm cat de putin si de fiecare data descopar ca mai este loc de mai rau. In noaptea care a trecut a fost asa de frig incat de multe ori nu puteam respira aerul rece. Apoi orice efort de intoarcere de pe o parte pe alta atragea dupa sine o senzatie de sufocare si respiram zgomotos pe gura de cateva ori pentru a regasi suflul. In somn ca in alergare, asa ceva nu am mai trait!

A doua zi: cristal. Cea mai frumoasa zi de pana acum. Ne bucuram ca pana la ora 8 ajunge si soarele la noi si ne mai incalzim. Etapa de astazi ne va purta pentru prima oara peste 5300m, prin Renjo Pass si apoi pe varful Gokyo, in total 11km. Toti am crezut ca va fi usor. Inca de la plecare doi dintre alergatori fac drum intors. Daca nu pleci usor si nu iti asculti respiratia si bataile inimii te trezesti sufocat si efectiv ai senzatia ca te strange cineva de gat urmand sa mori. Imi fac un ritm ascultand pulsul si inaintez usor cu ochii pe altimetru: 4500m, 4800m, 4900m - uraa!! am depasit recordul de altitudine (facut pe Mont Blanc in 1998). Strategia este buna, caci chiar daca este teribil de greu vad cum se apropie saua. In spate se deschide o perspectiva absolut fantastica, sunt varfuri cat vezi cu ochii, unele depasind 7000m. Fac pauze scurte pentru poze, pentru ca orice oprire te scoate din ritm si regasirea acestuia te costa insutit. 5100, 5200, 5300.... Poteca este facuta din stanci asezate in trepte uriase, - oare cine a muncit la ea ?- ma chinui sa pic cu pasii in cadenta cu urmatoarea treapta, stang-drept-stang si usor de tot ajung la inaltimea lui Renjo Pass la 5350m. Exact in fata, de partea cealalta a seii, se vede lacul Gokyo albastru-verde si matematic pe jumatatea lui, drept in sus EVERESTUL!

Ai senzatia ca poti mana pe el! Cu oxigenul care mai este in plamani dau un strigat de bucurie. Peisajul este fabulos, si nu pot descrie in cuvinte maretia degajata de muntii din fata mea. Este mai frumos decat in orice vis si orice poza pe care am vazut-o inainte. Nu pot decat sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru atata frumusete. Dar mai avem o coborare de 500m catre lac apoi brusc cotim la stanga pentru a urca pieptis alti 500m pana pe varful Gokyo. Suntem storsi si nu-mi aduc aminte in viata sa fi tras atat de mult de mine. Depasesc cativa alergatori care pana ieri erau pe pozitii fruntase iar acum se lupta cu lipsa de oxigen. Ma opresc pe linia de sosire fara suflu si imi trebuie jumatate de minut sa strang aer pentru a ma misca de acolo.

Dar dupa ce-ti revii si te misti normal nu mai este asa de rau. Varful Gokyo ne ofera un punct de belvedere fantastic pentru varfurile din jurul nostru. Facam poze si identificam varfurile: Everest, Lhotse, Nuptse, Makalu, Cho Oyu, Cholatse, Taboche, etc.

Noaptea dormim la Gokyo Village, 4790m, intr-o mica camera ce seamana cu un congelator. De fapt a spune ca dormim nu este corect fiindca de fapt ne perpelim toata noaptea in incercarea de a ne relaxa nitel muschii.

Culmea civilizatiei, la Gokyo Resort avem internet cafe (100 rupii nepaleze=1euro/5 minute) si reusesc sa dau un mesaj acasa. Oricum tot timpul am fost insotiti de un cameraman si un fotograf, care in fiecare seara, prin satelit, puneau informatii pe site-ul oficial al cursei.

A doua zi dimineata, sala de mese seamana cu un spital. Cam jumatate sunt bolnavi. Unii se hotaresc sa coboare spre Namche imediat, altii vor sa ramana in cabana pentru recuperare. Se decide renuntarea la etapa cronometrata spre Gyazumba (5300m) si cine vrea sa urce o va face fara cronometru. Eu cu tata evident vom merge si nu vom regreta. Drumul in lungul ghetarului Ngozumba este de o frumusete aparte si iti permite sa ai o alta perspectiva asupra Everestului. E soare frumos si se fac mii de poze. Pentru unii este momentul sa scoata tricourile sponsorilor, banere sau drapele. Una peste alta plimbarea ne costa 5 ore si ne intoarcem obositi dar fericiti.

Inca o noapte. Urmeaza etapa pana la Lobuche trecand prin saua Cho La (5330m), 20km. Traversam cu dificultate ghetarul Ngozumba, circa 1km latime, un labirint de stanci, gheata si laculete, apoi incepem urcarea. Merg bine la inceput, dar spre 5100m simt energia trecand. Ultima parte a urcarii pe grohotis si bolovani enormi devine penibila. Chiar sus este si gheata si scot din nou coltarii. Efortul este rasplatit de priveliste. Trec in partea cealalta a seii si alerg circa un kilometru pe ghetar. Dawa s-a trezit dimineata si ne-a taiat trepte pentru usurinta. Aveam sa aflu mai tarziu, ca avea un inceput de raceala si trezitul la 2 dimineata si munca la trepte l-au epuizat, coborand spre Namche si el impreuna cu Emil, un alergator alfat la limita.

Continuii coborarea tehnica peste bolovani enormi apoi o curba de nivel care nu se mai termina. Lobuche apare in sfarsit si ma bucur ca am mai rezistat o etapa.

A doua zi, vreme urata. Ar trebui sa urcam impreuna cu grupul in cel mai inalt punct al cursei noastre: Kala Pattar la 5550m, dar norii nu prea ne dau ghes. Totusi ne facem curaj si plecam pe o poteca deja aglomerata de turisti, porteri, yaci si serpasi. Suntem priviti putin ciudat, imbracati in colanti, geci usoare de alergare si adidasi trail in picioare.

Ajungem la Gorak Shep la 5140m si cum ninge facem un consiliu scurt. Se aud voci care cer renuntarea la urcarea finala, dar majoritatea o considera o datorie morala. Si cum lumea apartine celor indrazneti, suntem rasplatiti cu vreme buna odata ajunsi pe varf. Ca prin minune norii se risipesc, si in fata noastra apare impunatoarea fata vestica a varfului Nuptse (7861m). Este cel mai fantastic mozic de gheata, zapada si stanca pe care l-am vazut vreodata. Apoi usor, usor ceea ce credeam ca este un nor se risipeste si apare in toata splendoarea Everestul. Suntem la 5550m si inaltimea acestuia 8848m ne lasa muti de uimire. De fapt suntem atat de entuziasmati incat ne imbratisam toti ca fratii. Simtim o bucurie enorma si nevoia de a o impartasi. Numai frigul ne goneste de pe varf, nu inainte de a face fotografia oficiala cu tot grupul.

La Gorak Shep ne regrupam si se da startul intr-o etapa scurta de 15km pana la Pheriche. Este numai coborare si pare o joaca. Incepem sa intuim sfarsitul si asta ne da aripi.

Chiar si noaptea ce urmeaza este mai buna, iar dimineata de dupa parca ne trage afara din refugiu.

Urmeaza o etapa mai lunga 22km, penultima, care ne va aduce la Namche. Se alearga frenetic, este soare, cald si simtim libertate. Toata ziua varful Ama Dablam ne va veghea cu statura sa impozanta. Manastirea Tengboche ne atrage privirile cu culorile vii care impodobesc cladirile. Pare o pata de culoare desprinsa din munte. Coboram o vale, urcam pana in Phortse apoi o noua urcare de 1000m ne stoarce pana la Khunde. Namche se dezvaluie ingramadit in coasta unui deal ca un curcubeu de culori. Coboram trepte abrupte cu bucuria ca nu mai avem decat o singura etapa ramasa. Il regasim pe Dawa, refacut si vesel. Bucurie si rasete.

A doua zi plecarea este la 5 dimineata pentru a evita aglomeratia de porteri, yaci si turisti. Etapa este relativ scurta 15km, dar se suprapune cu poteca turistica ce leaga Namche de Lukla. Mai ales ca avem de trecut o multime de poduri suspendate inguste. Era interesant cand le traversam in alergare fiindca te nimereai pe rand in faza cu oscilatiile, simtind ca esti aruncat in sus si usor ca un fulg, apoi din ce in ce mai defazat cu oscilatiile pana cand aveai senzatia ca podul te loveste peste picioare si urmeaza sa cazi. Sosim pe o peluza exact deasupra aeroportului din Lukla si suntem intampinati de o multime de oameni care ne felicita. Tata la varsta sa este aclamat ca un erou; serpasii din respect aveau sa-l insoteasca pe ultimii kilometri exact ca masinile de politie ce conduc o coloana oficiala. Simtim ca am incheiat ceva maret si in ultima seara vom ramane pana tarziu sa sarbatorim. Pentru prima data ne simtim si noi la inaltimea pozelor de pe peretii refugiului cu alpinisti ce-au scris istoria in Himalaya.

Drumul inapoi a insemnat o asteptarea de 6 ore in frigul aeroportului din Lukla pentru a prinde un zbor spre Kathmandu. Apoi am mai avut de stat 3 zile chinuitoare in Kathmandu pentru a lua avionul spre Bahrein si mai apoi Paris si in final Bucuresti, nu fara emotii caci iarna isi facea de cap prin Europa. Am ramas cu o aventura deosebita in care am alergat si mai ales ne-am testat rezistenta la frig, oboseala si altitudine, dar care ne-a adus trairi pe care nu am fi putut sa le intelegem altfel.

In final se cuvin multumiri celor care ne-au ajutat: Adi, Sis, Coco, Marian, Nuti, Dan si tuturor celor care ne-au sustinut cu mesaje de acasa. A fost frumos, dar daca nu am avea cu cine imparti toate acestea ar fi trist.

Mai multe poze la: http://picasaweb.google.com/chiurleas/201011SoluKhumbuTrail#

2010 11 SoluKhumbu Trail

2010-11-01T15:13:00.003+02:00

Bagajele sunt facute. Emotia ne face nervosi. Noutati speram sa apara postate pe pagina organizatorilor (Annie si Dawa Sherpa): http://solukhumbutrail.com/default.aspx , click pe dreptunghiul galben. (in franceza).
Vom zbura pana in Katmandu, apoi cu autobuzul pana in mica localitate Jiri, de unde pleaca vechiul drum de apropiere pentru Everest Base Camp. (acum turistii prefera cu avionul pana la Lukla).
Din Jiri vom parcurge cele 15 etape de munte, insumand approx 300km si 20000m diferenta de nivel, trecand prin mai multe sei la 5500m pentru a ajunge in Lukla. De aici ne vom intoarce cu avionul in Katmandu si apoi acasa pe 1 decembrie. Doamne ajuta!
Multumim lui Sis&Coco, Marian, Nuti si Dan pentru echipament! Multumim tuturor care se gandesc la noi si ne trimit incurajari!

Update 2.12.2010 !! Am bagat pozele pe picassa. Urmariti linkul din dreapta.

2010 10 Maraton Piatra Craiului

2010-10-04T11:28:00.000+03:00

Si iata! Copilul ce se nastea cu sfiala din pasiunea si talentul pentru sport al Zarnestenilor, a implinit 5 ani!. La aceasta ocazie deosebita s-a inghesuit ca multa lume buna. Organizatorii au fost ca de obicei la inaltime, reusind inca o data sa faca pe toata lumea sa se bucure din plin. Dar nici participantii nu s-au lasat mai prejos. S-au pregatit in antrenamente grele, si-au ascutit simturile, au calit muschii si parca anul acesta au fost si mai hotarati.

Si ce sarbatoare a iesit! Nici vremea, nici noroiul, padurile dese sau dealurile abrupte nu au putut sta in calea alergatorilor. Mai mult sau mai putin hotarati sa atinga noi recorduri personale, dar toti fericiti la sosire. Zambete pana la urechi, ochi sclipitori si umezi, toti au fost rasplatiti pentru ca au renuntat la confort pentru a lua parte la aceasta mare sarbatoare.

Ce sa-i dorim copilului? Sa ajunga mare si frumos! Sa se auda peste mari si tari de renumele lui! Sa venim si la anul si la multi ani sa ne bucuram si mai tare!

PS: Multumiri tuturor celor care au facut posibil ca noi alergatorii sa ne indeplinim acest "capriciu". Lucian si toata echipa de organizare, voluntarii de la punctele de alimentare, salvamontistii inghetati dar atenti la alergatorii ne-indemanatici cu manvrele de coarda, talentelor artistice de la spectacol, si toti cei care i-am uitat din graba. BRAVO!

2010 08 Grand Raid des Pyrenees

2010-09-01T22:45:00.031+03:00

27 august 2010, ora 5:00. Simt un amestec de emotie si surescitare. In micuta piata a oraselului de munte Vielle-Aure din Pirinei, s-au strans vreo 700 de oameni, care la fel ca mine au un singur gand: sa termine cei 160 de km si 10000m diferenta de nivel a cursei Grand Raid des Pyrenees.

E zgomot mult; boxele canta, alergatorii isi alunga emotiile cu glume la care se rade tare, flashurile zboara in toate directiile, iar un animator incearca sa ne mobilizeze sa numaram impreuna ultimele secunde.

O strangere de mana cu tata (el va pleca in cursa mica peste 24 de ore) si am plecat. Se alearga pe mica strada ingusta, si oamenii iesiti la ferestre ne incurajeaza. In fata mea aud doi alergatori vorbind ceva despre tarile din Europa de Est. Ma uit mai bine si vad ca sunt bretoni, au un stegulet al regiunii de nord vest a Frantei pus la vedere pe rucsac. Iar pe unul dintre ei chiar il cunosc de la Marea Traversare a Alpilor. Este Rene Heintz, un ultra cu un palmares ce acopera tot globul. Se bucura sa ma vada si in timp ce renuntand la alergare incepem un urcus in serpentine prin padure, stam de vorba despre ce curse a mai facut fiecare. E cel putin ciudat sa stai sa barfesti in timp ce alergi, dar macar avem un ritm lejer care mai tarziu ne va ajuta.

Intotdeauna la alergarile de ultra cea mai grea parte pentru mine este la inceput. Atunci cand ai energie si entuziasm si ai putea sa alergi ca din pusca, dar trebuie sa te abtii si sa inghiti in sec cand vezi puzderia de alergatori care te depasesc.

Urcam de mai bine de o ora si padurea s-a terminat. Vizam saua Portet la 2218m si pentru a ajunge acolo “escaladam” o partie de schi cu o inclinatie doboratoare. Toata lumea gafaie. Nu mai vorbeste nimeni caci nu mai este oxigen si pentru asa ceva. Spre deosebire de marea majoritate a alergatorilor din jurul meu, nu alerg cu bete, deci compensez impingand cu putere cu mainile in genunchi. Oricum imi este greu caci muschii mei se incalzesc tarziu si stiu ca va trece ceva vreme sa-mi intru in ritm. Dar nu ma las.

Saua Portet. Rafale de vant turbat, nori apocaliptici ce se rostogolesc peste muntii din fata colorandu-i in rosu, un soare timid rasarit peste crestele din spatele nostru. Ca niste razboinici la atac, basculam pe partea opusa a seii si o luam la fuga sa ne incalzim. In scurt timp ajungem la primul punct de alimentare la km 13.

Lacurile Bastan se intind in drumul nostru cand pe dreapta, cand pe stanga. Sirul de alergatori face slalom printre ele, cautand cu atentie drumul acrobatic prin multimea de bolovani.

Unii sar din piatra in piatra, altii fac pasi delicati printre ele. Imi fac timp sa pozez acest balet improvizat, apoi ma intorc tacut in randul meu, refuzand sa privesc la saua Bastanet, care pare ca nu se mai apropie.

Dupa sa, din nou avem parte de lacuri. Seamana teribil de bine cu Retezatul aceasta portiune. Numele sunt complicate: Lac de la Hourquette, Lac Arredoun, Lac Campana sau Lac Greziolles. Un alergator face o gluma: “Daca ma opresc sa fac poze la toate lacurile, nu mai ajung la sosire!”. “Are dreptate!” imi zic, am venit sa alergam o cursa si timpul este important. Dar nici nu poti trece grabit pe langa aceste frumuseti. Ar fi pacat. Numai sufletul fiecaruia poate alege unde este echilibrul.

Curand ajungem la Artigues, o mica localitate si punct de alimentare improvizat intr-o cladire veche. Este ora 10:30 si km 29. Inauntru este zapuseala si inghesuiala. Ma grabesc sa mananc o supa apoi ies afara lac de sudoare de parca am fost in sauna. Tocmai bine, soarele si-a intrat in drepturi si devine apasator. Si ne asteapta cea mai dura urcare de pe traseu: 1700m in 13km, adica pana pe Varful Pic du Midi Bigorre la 2876m.

Aici incep sa vad primii alergatori opriti cu suflul taiat si tolaniti pe iarba. Privesc in gol si par sa spuna: “De ce am plecat asa tare?” Nu pot sa-i cert, fiecare hotareste singur. Incerc doar un sentiment de mila. Putina apa in saua Sencours la 2378m si ma angajez in a doua parte a urcarii. Ultimii 600 de metri diferenta de nivel sunt in plin soare pe un drum ce face zig-zag-uri pe fata bolovanoasa si austera a varfului Bigorre. Este asa de cald si bolovanii dau impresia de desert incat ma astept sa vad tasnind un sarpe sau un scorpion la fiecare pas. Ajungem sus ca sa ne desfatam de privelistea incredibila ce ne inconjoara. Bucurandu-ma de vantul ce-mi raceste corpul transpirat si cu privirea pierduta in oceanul de creste, vai si nori am senzatia de betie. Un arbitru imi citeste numarul si ma trezeste la realitate: “Allez – retour!!” . Da: retur, caci trebuie sa coboram inapoi 600m pana in sa, pe acelasi drum ca la urcare, si de fapt singurul de acces pe varf, intersectandu-ne cu alergatori care urca la randul lor.

Motorul s-a incalzit si pot spune ca mi-am intrat in ritm. Deja dupa ce-am depasit Pic de Midi sunt mai putini alergatori pe poteca si incepe sa fie bine. Pot sa-mi fac propriul ritm pentru ultra, adica o combinatie de alergare pe plat si la vale cu mers in forta la deal. Am depasit si km 42, deci un maraton este gata, adica un sfert din cursa. Peisajul este la fel de frumos. O caldare mare: Aoube, cu un lac uscat in mijloc si o urcare scurta pana intr-o sa la 2369m. De aici coboram spre Lac Bleu unde incepe si ceata. La inceput putina, apoi din ce in ce mai multa, iar la final nu vedeam la 20m si mai si burnita rece. Mie imi convine – se raceste motorul natural, altii insa sufera de frig si-i vad imbracand tot ce au in rucsac. Trecem fara sa vedem nimic peste Saua Bareilles la 2238m apoi lacul Ourrec, si in final o creasta unde se afla un mic refugiu: Hourquette d’Ouscouaou spre 1872 de unde incepe coborarea spre statiunea de sporturi de iarna Hautacam la 1600m.

Ca prin minune, la fel cum am intrat in ceata, in momentul in care ajung la punctul de alimentare de la Hautacam, ceata dispare si apare un pic de soare. Aici sunt turisti care ma incurajeaza si asta ma motiveaza mult de tot.

Coborarea pana in Villelongue pare ca nu se mai termina. Se merge pe un drum plin de pietre si inclinat in padure. Nu mai am energie si nu pot alerga. Ma uit cu neputinta cum sunt depasit, mai intai de unul, doi si pana la urma de vreo 7 alergatori veniti din spate. Imi caut concentrarea si imi zic ca am fortat cam mult pe coborarea pana la Hautacam. Oricum sunt doar la km 74 si mai este drum lung pana la sosire. De aceea caut sa profit la maxim de punctul de alimentare de la Villelongue. Mananc o supa, schimb echipamentul transpirat cu unul nou (pe care am avut grija sa-l dau organizatorilor sa fie transportat pana aici), imi scot un tricou gros din rucsac (aveam doua) – caci se anunta o noapte calda – apoi pontez si plec. Este aproape ora 20 si mai am o jumatate de ora de lumina. Ma asteapta o urcare de 1074m pana in Turon de Bene. Oprirea de aproximativ 30 minute mi-a racit muschii si plec destul de greu.

Luminile orasului au ramas mult sub mine. Luna a rasarit de dupa un nor razlet si stelele scanteiaza feeric. Nu bate vantul si este liniste. Se vad frontale in fata si spate, dar eu sunt singur. Imi pare ca sunt rupt de timp si spatiu. Undeva peste coama dealului se vad luminile unui alt oras mai mare. Poate fi Lourdes, sau Tarbes. Acolo sunt oameni care la ora asta dorm. Sunt nostalgic si ma gandesc la ai mei care au ramas acasa ateptandu-ma. Probabil ca acum sunt in fata calculatorului urmarindu-mi evolutia pe internet (organizatorii au facut posibil tehnic acest lucru). Este momentul sa ma intreb din nou de ce fac acest lucru? Ce vreau sa demonstrez ? De fapt voi pastra acest raspuns pentru sosire, caci am ajuns la cortul ce reprezinta punctul de alimentare de la Turon de Bene 1549m.

Cam la toate cursele, in punctele de alimentare vei intalni voluntari. Femei sau barbati, tineri sau batrani, toti doresc sa-si sacrifice timpul liber si energia pentru a-i ajuta pe altii sa-si implineasca visele. Cum pot sa le multumesc? Stau pe o targa si sorb o supa, pe care o fata de vreo 12 ani mi-a preparat-o, si ma uit la celalat domn intre doua varste care in creierul muntilor isi foloseste toate cunostiintele de computere pentru a obtine din nou legatura cu statia de baza si pentru a putea raporta alergatorii trecuti prin punctul de control. Nu da vina pe echipamentul prost, pe lipsa banilor, sau pe cei din statia de baza care stau la caldura si-l cauta prin radio sa le spuna ce se intampla. Trec pe langa ei ma aplec in semn de respect si le multumesc. Au timp sa-mi raspunda cu un zambet si un:” Bon courage!”. Tot respectul pentru voluntari, oriunde v-ati afla!!

Inaintam pe creasta pentru a depasi Varful Cabaliros la 2300m. Vantul, venit din partea cealalta a crestei ne-a obligat sa ne imbracam. Inaintam aplecati inainte, in salturi, printre rafalele de vant. Cateva vaci ne privesc mirate. Cred ca ar fi dormit la ora asta, dar luminile si zgomotul facut de alergatori le-au trezit. Imi privesc altimetrul din 3 in trei minute. Trebuie sa trec prin saua Contente la 2134m. Fac mental calculul cat mai este de urcat. Uneori dupa o cresta urmeaza o mica coborare si asta ma enerveaza la culme, caci ma indeparteaza de obiectiv. Si mai apoi stiam ca urmeaza coborarea pana in Cauterets la 900m, iar toata aceasta matematica imi umple timpul.

Ora 3 dimineata. Am coborat pana in Cauterets pentru a urca din nou in partea opusa: Saua Riou la 1949m. Inca 900m de adaugat la diferenta de nivel cumulata. Picioarele inca pot. Slava Domnului, nu am carcei sau tendoane inflamate. Ma bucur de aerul rece al noptii de munte si urc serpentine largi printr-o padure deasa. Sunt tot singur si am impresia ca aud zgomote. Daca eram acasa mi-ar fi fost frica de ursi, dar aici nici vorba de asa ceva. Au cumparat din Slovenia cinci ursi, unul a murit de batranete si unul a fost impuscat. Nu o-i avea eu norocul sa dau peste unul din cei trei ramasi. Din cand in cand vad pe versantul opus, pe care tocmai l-am coborat, siruri de lanterne de la alergatorii aflati mai in spate. Deja am depasit 100km. Incerc sa-mi fac calcule, dar oboseala imi joaca feste. Nu sunt in stare sa fac adunari simple si ma enervez pe mine.

Dupa un punct de alimentare la o cabana aflata in mijlocul unei partii de schi, cobor spre Luz Saint-Saveur. A trebuit sa schimb bateriile ca nu mai vedeam nimic cu frontala. Acum imi dau seama ca nu eram obosit, ci ma chinuiam sa vad cu o lumina chioara. Gasesc pe jos o manusa. O iau si ma grabesc sa ajung cele doua luminite din fata. Alerg, ii prind si intreb daca au pierdut obiectul cu pricina. Imi spun ca nu si se dau la o parte din calea mea caci m-au vazut venind in fuga iar ei merg mai incet. Sa ma fac de ras? Mai bine continui cu fuga, pana prind din urma alte doua luminite. Scena se repeta si sunt surprins ce rezerve de energie exista in organism. Ajung un grup mai mare. Tot in fuga. Astia sunt bretoni si nu stiu cum sa-i abordez sa-i intreb de manusa. Stau in spatele lor si-mi fac diverse scenarii. Ii abordez pana la urma si cum nici ei nu au pierdut manusa ma lasa sa ma duc in fata. Toti, mai putin unul care s-a simtit lezat ca le-am trecut in fata si porneste in alergare dupa mine. Il las sa ma depaseasca dar ma tin scai de el. Coborarea devine abrupta si pe jos sunt bolovani si radacini. Acum de ce sa renunt si eu ? Imi fac un calcul, mai sunt vreo 5km pana in Luz, o sa rezist eu in alergarea asta nebuna si mai castig niste timp.

Luz Saint-Saveur. Ora 7 dimineata si s-a luminat. Ajung rupt de oboseala, dar inaintea breton-ului. Dau sa intru in punctul de alimentare organizat in interiorul cazinoului si ma opresc brusc in prag. Pe jos o mocheta impecabila cu modele florale. Picioarele mele noroite si ude. Dilema!! Un arbitru rade si imi spune sa ma sterg nitel pe picioare si sa nu-mi fac probleme. Rade copios de gestul meu.

Din nou supa, schimbare de echipament (imbrac tricoul cu RoClubMaraton pe spatele caruia scrie mare Romania), scot frontala, imi fac plinul de gel-uri si in maxim 15 minute plec mai departe spre col de Tourmalet (punct foarte cunoscut din Turul Frantei).

Exceptand un episod in care era sa mananc bataie de la un propietar de teren care nu fusese instiintat ca trebuiau sa treaca concurenti pe proprietatea lui, ajung fara mari probleme la Tourmalet de unde incepe o vale deosebit de frumoasa in urcare catre saua Bareges. Poteca plina de bolovani devine o urcare tehnica in salturi. Dar ma simt foarte bine. Alerg chiar un pic la deal. Ma opresc si pozez cascade si ochiuri de apa linistite prin poieni pline de iarba. Sunt locuri ce-mi aduc aminte din nou de Retezat.

Trec de saua Bareges la 2469m, urmata de coborare o pana la lacul Oule si ajung la restaurantul Merlans, punct atins si pe traseul de ducere. O doamna care ma serveste cu supa vrea neaparat sa-mi faca poza cand aude ca sunt din Romania. Nu-si poate imagina ca cineva a batut atata drum pentru a alerga in Pirinei. Scap cu greu de gentiletea ei si o iau la fuga. Simt ca am aripi, mai sunt doar 13 km pana la sosire si trebuie coborat vreo 1400m.

Genunchii ma dor, degetele mici de la ambele picioare sunt dureroase (mai tarziu aveam sa vad ca aveam basici), si-mi clantane dintii in gura de la alergarea pe panta abrupta. Dar nu ma dau batut. Tocmai a trecut pe langa mine un alergator mai proaspat si m-am ambitionat. Trec de Soulan o mica localitate agatata in panta muntelui si continui prin padure pe serpentine inguste, cand pe piatra, noroi si mai apoi asfalt. Ultimul kilometru este pe sosea si imi este greu sa gasesc motivatia de a alerga tare. Imi pare si rau ca peste cateva momente voi trece linia de sosire, iar totul va deveni o amintire. Ultimii metri: multime in delir, copii care alearga cu talangi pe langa mine, tipete, brate intinse, fete fericite, o vad pe mama venita sa ma asiste si sunt atat de nauc incat nu stiu unde este linia de sosire. Ce ramane? 160km cu 10000m diferenta de nivel in 36:00 ore si al 93-lea sosit.

Primesc un tricou verde pe care scrie: Finisher. Mama ma imbratiseaza. Aflu ca tata este si el in cursa si merge bine. Va termina cei 80km ai cursei mici in 18 ore si va castiga la categoria lui: V4, invingand concurenti locali cu pretentii mari. Aflu si despre Ultra Trail Tour de Mont Blanc care a fost anulat din cauza conditiior meteorologice. Mihai Orleanu si Cornelia David erau si ei acolo reprezentand Romania. Ma simt norocos si multumesc lui Dumnezeu pentru atata fericire.

Mai multe poze la: http://picasaweb.google.com/chiurleas/20100830GrandRaidDesPyrenees#

2010 07 31 Ciucas Trail Run

2010-08-02T22:49:00.000+03:00

Vreme buna. Multime mare de oameni venita sa faca miscare. Prieteni vechi.

Start! Padure, alergare, apa si noroi, gafaieli, depasiri, atentie la marcaj, poiana, poze, drum pietruit, ritm, in urechi aud refrenul din copilarie:"re-zis-tenta,..re-zis-tenta,.. pace si cadenta!..", intersectam alergatori, batem palma, ne felicitam, radem, soare, 180 de grade, urcus sustinut, pasi de alergare, creasta, cineva cade, altcineva incearca sa ajute, curba de nivel, padure racoroasa, bucuria alergarii in natura, cum? deja am ajuns la km20?.., punct alimentare, iarasi intersectam alergatori mai rapizi, urcam sustinut, sistoaca, trepte, varful, coborare, atentie!, laculet, cabana noua in constructie, drum abrupt, buldozer, apa rece in vale, ultima urcare, Cabana Muntele Rosu, vuvuzela, sprint, sosire, si mai multa bucurie, imbratisari, impresii, zambete largi, liniste, frumusete, multumiri. Mai vreau!

2010 06 18 Proiect alergare 24 ore

2010-06-03T22:22:00.000+03:00

24 ore = 111ture = 157 km

A fost o experienta interesanta. Desi mai trecusem prin curse de pest 24 de ore de efort, nu pot spune ca a fost la fel. Invartirea pe o tura de 1.42km iti oferta confort moral-spre deosebire de alergarea pe munte- dar in schimb te plictiseste.

A fost bine ca am putut lua o lista intreaga de alimente sa experimentez, dar din pacate stomacul a fost din nou rebel. Am functionat 24 de ore cu: apa, ceai, coca-cola, bautura izotonica Sponser, cateva supe concentrate, trei sandwich-uri cu unt si cascaval, 4-5 actimel, 4x piure de fructe, 2-3x iaurt, 2 pere, multe pastile Vichy (dextroza+magneziu).

Am alergat bine primele 12-13 ore (86km dupa 12 ore) dupa care a inceput sa-mi fie greu. Nu am mai reusit sa ma alimentez corect, stomacul refuzand alimente solide.

In momentele de oboseala maxima am mai facut si cate o tura in mers. Cu greu suportam pe cineva langa mine in acele clipe. Pauzele s-au indesit si am zacut indelung intins.

Ca intotdeauna, cand vezi linia de sosire (sau ora de sosire in cazul meu) renasti si alergi ca un nebun. Minunat sentiment !

M-a impresionat numarul mare de alergatori veniti sa alerge sau sa incurajeze.

Nu as fi reusit fara ajutorul sotiei si al tatalui meu, si se cuvine sa multumesc tuturor celor prezenti.

2010 05 23 Hercules Marathon - trail running

2010-05-24T19:36:00.000+03:00

M-am bucurat sa revin in zona Cheilor Cernei pentru a alerga la Hercules (maraton) - parerea mea ca ar fi fost mai corect sa se fi numit Hercule Trail Run, asta fiindca sunt conservator si cred ca un maraton trebuie sa respecte distanta clasica de 42.195km .

Dar, atat cu critica, fiindca in rest efortul organizatorilor a fost impresionant. Cateva lucruri demne de remarcat: prima competitie montana din Romania la care s-au folosit cip-uri pentru inregistrarea timpilor; marcajul absolut exemplar, in special in zona de gol alpin unde s-au folosit fanioane rosii; puncte de alimentare foarte bine organizate si nu in ultimul rand respectarea programului cu foarte mici exceptii.

A plouat, a fost mult noroi, s-a alergat tare si se vede clar ca nivelul de pregatire al participantilor creste vertiginos. Am vazut fete fericite, alergatori din toate colturile tarii care s-au bucurat sa se afle impreuna pe munte.

2009 Diagonale des fous

2009-11-06T22:09:00.001+02:00

Diagonale des fous (diagonala nebunilor) este una din cele mai vechi curse de alergare pe munte, iar locul in care se desfasoara este unul din cele mai frumoase de pe pamant.

Insula Reunion, teritoriu francez, se afla pierduta in Oceanul Indian la circa o ora de zbor spre est de Madagscar, sau 11 ore de zbor sud-est de Paris.

Este o insula vulcanica, cel mai inalt varf “Piton des Neiges” ajunge la 3005m si este un vulcan stins. In sudul insulei se afla si un vulcan activ, “Piton de la Fournaise” inalt de 2500m. In zbuciumata istorie geologica a acestei mici insule (circa 60km in diametru), s-au format trei mari circuri muntoase: Cilaos, Mafate la vest si Salazie la est, fiecare puternic individualizat din punct de vedere al climei si faunei.

Alergarea este sportul rege pe insula. Cum nu prea sunt stadioane si nici prea multe zone plate, toata lumea alearga pe poteci de munte. Practic nu poti merge mai mult de un sfert de ora fara sa intalnesti un alergator. Se organizeaza multe curse si cea mai celebra este evident “Diagonala nebunilor” sau “Marele Raid”, care traverseaza insula de la Sud la Nord in 148km cu o diferenta de nivel de 9100m. Inscrierile sunt limitate la 2500 de participanti, cu circa 1000 de locuri rezervate pentru cei care vin din afara insulei, restul se trag la sorti intre localnici.

Asa ca atunci cand amicul meu Jean-Pascal mi-a propus sa-l insotesc nu am avut nici o problema la inscriere. Eu la cursa mare “Grand-Raid” si sotia la cursa mica Semi-Raid (“doar” 80km). Mai rau cu emotiile si cu antrenamentele, caci Bucurestiul este tare departe de munte, iar daca vrei sa faci diferenta de nivel in parcul Carol te alegi cu ameteli.

In fine, mai trebuie spus ca insula se afla in emisfera sudica si ca in octombrie este primavara cu temperaturi de 20-30 de grade, asa ca dupa un zbor de 10 ore de la Paris, unde erau vreo 5 grade, debarcam pe aeroportul din Saint-Denis pe o caldura de 25 de grade. Imi dau seama imediat ca alergarea este altfel privita aici decat in tara, caci suntem intampinati de catre organizatori care ne invita direct la o receptie de primire a alergatorilor straini. Primim in cadou trei borcanase cu specialitati locale si avem ocazia sa strangem mana dlui Robert Chicaud, presedintele comitetului de organizare care, zambind, ne spune: “Il sont fous ces roumains!” de fapt adaptarea unei cunoscute replici din Asterix si Obelix “Sunt nebuni romanii astia!”

Parasind aeroportul ne lovim de pancarde cu reclame la viitorul eveniment sportiv al insulei: evident Diagonala. La radio sunt date interviuri cu principalii favoriti, iar autoritatile afirma ca Diagonala este o afacere nationala pentru Reunion. Ma ciupesc sa nu visez, am aterizat in paradisul alergatorilor?

Avem timp sa facem si cateva recunoasteri din masina si simt ca nu prea este de gluma, relieful nu seamana cu nimic din ce stiu eu in Carpati sau Alpi. Sunt peisaje dramatice, sculptate de eruptii si ploi, toti versantii sunt abrupti si acoperiti de vegetatie bogata, cascadele erup din munte, vaile sunt de fapt torente si localnicii le numesc ravine. Imi cam ingheata singele in vine la gandul celor 9100m diferenta de nivel !

Vine si seara startului, 22 octombrie. Facem drumul cu masina pana in sudul insulei la Saint-Philippe de unde vom pleca la ora 12 noaptea. Sunt remarcat de un reporter de la un radio local pentru care dau un interviu. Se pare ca sunt primul roman care face cursa si desi el pare entuziasmat eu am un sentiment amestecat de rusine si mandrie. Ma inghesui si eu printre concurenti. Vremea nu este prea teribila: ploua in rafale, dar nu este rece. Pe o scena, niste muzicieni bat in tobe ritmuri de samba, putin mai in spate marea zdrobeste furioasa valuri de faleza neagra, noi batem pasul pe loc de emotii si bucurie. Ma gandesc ce sansa unica am putut avea sa fiu aici in ploaie asteptand sa iau startul, cate antrenamente, cate emotii, cat drum am strabatut pentru aceste clipe in care simt ca timpul sta in loc.

In sfarsit se numara ....3,2,1 si 2500 de alergatori se lanseaza pe iesirea stadionului in urlete de bucurie. Pe strada este o mare de spectatori, mai ceva ca la turul Frantei, desi ploua cu galeata. Inutil sa va spun ca toate televiziunile locale transmit in direct plecarea. Adrenalina este la maxim si alerg cat pot de tare pe o strada inundata de apa. Dupa cativa km cotim la stanga printr-o plantatie de trestie de zahar, pe un drumeag ce s-a transformat intr-un torent. Toata lumea depaseste, si toti incearca sa ajunga cat mai in fata caci ne asteapta o urcare dificila prin padure pana la 2300m, pe marginea craterului vulcanului. Intr-adevar acolo unde se termina drumul incepe o poteca plina de radacini monstruoase, bolovani, pietre si copaci ce atarna deasupra potecii formand un tunel prin care se inghesuie alergatorii cu frontalele pornite. Mai trebuie adaugat si noroiul ce acopera totul si asist la un spectacol de sunete si lumina fantastic.

De multe ori ne oprim in loc fiindca undeva in fata cineva a ajuns la o urcare mai dificila si viteza de grup a scazut. Evident ca sunt multi care nu au rabdare sa-si astepte randul, dar ma simt prea bine ca sa pun asta la suflet.

Incet incet, vegetatia devine pitica, ploaia se opreste, stele apar deasupra, radacinile inceteaza sa ne mai chinuie si pasim pe roci vulcanice cu muchii ascutite. Suntem undeva la peste 2000 de metri altitudine, urcarea se domoleste si asistam pe la ora 5 dimineata la primele raze de soare filtrate de niste nori rosiatici.

Este inaltator si simt ca zbor. Curand ajungem la un important punct de alimentare aflat chiar pe buza vulcanului. Sunt vreo doua elicoptere care ne bazaie sa ne filmeze, sunt sute de spectatori si voluntarii ne ajuta sa ne alimentam, dar nu inainte de a fi inregistrati, caci informatiile despre alergatori erau imediat comunicate pe internet si astfel familia de acasa a putut urmari in direct cursa. Incepe sa fie cald, dar nu deranjeaza prea mult caci un vant usor ne racoreste. In schimb peisajul este fantastic, ai pur si simplu impresia ca te afli pe luna. Traversam o zona plata acoperita de nisip si pietre negre: Plaine des Sables, si gandul ma duce la imaginile cu desertul Atacama sau Maraton des Sables.

Depasim vulcanul si incepem o coborare lunga spre o sea larga: Plaine des Cafres. Peisajul se schimba radical, trecem de la nisip si roci vulcanice la iarba verde si vaci. Intersectam soseaua nationala si avem din nou parte de ovatii ca la Turul Frantei. Ai crede ca jumatate din populatia insulei este la cursa si cealalta jumatate o urmareste. Evident ca nu poti sa treci in alergare usoara pe langa oameni care te aplauda, asa ca ajung cam obosit inainte de marea urcare catre Refugiul Piton des Neiges la 2500m.

Pentru prima data iau piciorul de pe acceleratie si incep urcarea pe o caldura molesitoare. La inceput urcam niste pajisti, apoi intram in padure si ajungem pe o cresta plina de bolovani. Noroc ca am picioare lungi si pot pasi peste treptele enorme ale potecii amenajate, dar nu pentru toti este la fel de usor. Avem de trecut si cateva pasaje peste scari de fier, caci cresta este uneori abrupta si ingusta. Ne bucuram in schimb de peisaj, in stanga circul Cilaos prin ceata, in dreapta padurea Bebour - o mantie ne-intrerupta de un verde aprins. Din pacate ceata este din ce in ce mai deasa si in curand ne invaluie cu totul. Ajungem la Refugiul aflat sub varful Piton des Neiges si dupa o alimentare scurta incepem o coborare de 1500m in serpentine scurte catre Cilaos, jumatatea cursei noastre.

Aici fac o oprire mai lunga, pentru un dus si ceva de mancare. Stomacul incepe sa dea semne de oboseala si resimt o oarecare greata. Cred ca dusul rece nu a fost prea bun si nici mancarea nu prea a cazut bine.

Dar este inca zi si ma grabesc sa prind cat mai multa lumina pentru a putea aprecia peisajele. Coboram pana in albia unui rau unde se afla cascada “Bras Rouge”, aruncata peste roci enorme de bazalt ce blocheaza valea. De jur imprejurul potecii tufe enorme de acacia ma impresioneaza si ma opresc sa fac poze. Incepe sa ploua din nou, resimt o oarecare oboseala si ma straduiesc sa-mi pastrez ritmul pe urcarea catre saua Taibit la 2000m, punct de trecere intre Circul Cilaos si Mafate. Interesant, denumirea circului vine de la un vrajitor care-si avea sediul langa niste izvoare sulfuroase - pe numele lui Mafate, si ma gandesc daca nu este cumva vreo legatura cu romanescul mofeta.

Ploaia se indeseste, bate si vantul, dar odata trecut in Mafate, parca suntem in alta lume: aici este cald, nu ploua, iese soarele si apreciez un apus fantastic peste niste varfuri de munte semete. Exact la lasarea intunericului ajungem in mica localitate Marla. Lucru interesant, intreg circul Mafate nu este electrificat, nu exista drumuri de acces, aprovizionarea se face cu elicopterul iar oamenii parcurg distantele intre micile asezari numai pe jos.

Regret ca nu pot vedea nimic din cauza intunericului si in timp ce parcurg la lumina frontalei kilometru dupa kilometru ma intreb daca a meritat sa bat atata drum. Sunt si debusolat, nu stiu exact unde ma aflu, cat mai este pana la urmatorul punct de alimentare, stomacul nu prea mai vrea sa mai proceseze nimic, incep sa fiu obosit. Urcarile si coborarile nu se mai opresc, poteca este de fapt o succesiune de trepte si nu pot alerga decat pe putinele portiuni de plat. Din cand in cand trec pe langa concurenti care au renuntat sa mai mearga in noapte si dorm inveliti in folii de supravietuire pe marginea potecii. Nu pot decat sa ma obisnuiesc cu un ritm aproape constant, intre doua puncte de alimentare aproximativ 2 ore, apoi pauza 10 minute pentru ceva mancare si ciclul se repeta. Pot sa ghicesc in intuneric daca in fata se afla o urcare sau coborare dupa lumina frontalelor celor care sunt in fata mea la vreo jumatate de kilometru. La un moment dat, confund lumina stelelor cu cea a frontalelor si am crezut ca ma asteapta o urcare monstruoasa, dar ma inselam. Nici nu mai fac bine deosebirea intre urcare si coborare, si nici nu am cu cine impartasi senzatiile caci de o buna bucata de drum sunt singur.

La inceput m-am lipit de vreo doi francezi care mergeau repede, apoi pe masura ce trec punctele de alimentare ei fac pauze mai mari si ma trezesc singur in noapte. Depasesc un pod cascat peste ceea ce ei numesc "Grande Ravine", si luminez cu frontala in jos sa vad si eu ceva. Nu se vede fundul vaii desi frontala bate la 50m cel putin, brusc mi se face frica si plec usurel de pe podul suspendat fara sa fac prea mult tangaj. Carbunii se termina, ajung cu greu peste niste trepte enorme il catunul Aurere unde ma fortez sa mananc un mar si un biscuite cu gem. Mai beau si vreo doua pahare de apa cu coca-cola si brusc simt ca trebuie da vomit totul. Noroc cu toaleta aproape. Medicul din punctul de alimentare se uita cu un ochi suspect la mine, probabil ca nu arat prea bine, si ma decid sa plec mai departe pana nu-i vine vreo idee sa ma opreasca. De aici ar trebui sa fie simplu, coborare catre confluenta Deux Bras, si albia principalului rau care iese din Mafate. Ochii ma inteapa, ma opresc sa pun niste Visine iar tendonul meu drept, are parte de un tratament cu diclofenac. Toate bune, pot continua intr-un ritm decent pentru dificultatea potecii, dar intervine oboseala.

Se lumineaza de ziua cand ajung in albia raului, ridic ochii si scap un strigat de admiratie la vederea peisajului mirific. Pereti verticali acoperiti cu vegetatie ma sperie cu dimensiunile lor, si incerc sa-mi imaginez cum trebuie sa arate pe aici in timpul sezonului ploios cand toata albia raului se umple de apa.

Deocamdata, continui sa merg, dar am momente in care pierd contactul cu lumea, bruste episoade de somn in timp ce merg ma fac sa-mi pierd echilibrul. Imi pare ca bancurile de nisip sunt numai bune pentru somn, chiar ma opresc pentru cateva secunde, dar rusinea fata de ceilalti concurenti ma face sa ma ridic. Nu-mi aduc aminte sa ma fi luptat vreodata asa cu somnul.

Intru in punctul de alimentare si cer o cafea enorma. Reusesc chiar sa inghit un fel de sana mai sarat impreuna cu vreo doua pahare de coca si plec pe urcarea de 1000m catre Dos D'ane. Drumul este mirific, serpentine scurte pe o fata abrupta acoperita de vegetatie deasa. Pe masura ce urcam perspectiva asupra caldarii Mafate cuprinde tot mai mult si ma gandesc ca totusi viata este frumoasa.

Dos d'Ane, mica localitate suspendata pe un platou la 1000m, un nou punct de alimentare, incerc o banana si o coca dar vomit din nou in fata asistentei care ma priveste ingrozita. Imi cer scuze si plec cat mai repede. Se spune ca cine ajunge la Dos d:Ane vede sosirea. Intr-adevar, mai sunt circa 25 de km si peisajul te face sa uiti orice greutate. Trecem o creasta ingusta catre ultimul varf mai reprezentativ Piton Batard aflat la 1500m. Creasta ingusta ofera o perspectiva minunata asupra circului Mafate si am ocazia sa vad mai clar pe unde am trecut noaptea trecuta. Din spate ma ajung vreo doi concurenti, apoi inca doi, si simt ca ar trebui sa fug mai tare, dar lipsa unei alimentatii corecte isi spune cuvantul. Ma gandesc ca facutul de poze pare o scuza destul de buna pentru ritmul meu mai lent, sau invers, viteza mica ma face sa apreciez mai mult peisajul.

La urmatorul punct de alimentare, imi iau inima in dinti si intreb medicul daca se poate face ceva pentru mine. Ma intreaba de cand nu am mai mancat si baut si cand aude imi interzice sa plec de acolo pana nu dau pe gat 1 litru de coca-cola si o pastila alba. Minune! Nu mai vomit si coca cola imi da o energie nebanuita. Cum suntem in ultima parte si coboram pe o creasta lunga, imi iau efectiv zborul si ocopar vreo 7km/ora ceea ce inseamna un ritm foarte bun pentru un final de cursa. Am timp sa ma bucur si de cateva peisaje de exceptie cu cascade care se arunca in gol prin vegetatia nebuna de pe insula. Scot tipete de extaz cand depasesc pantele in alergare; un concurent de culoare imbracat cu colanti, manusi, caciulita si doua randuri de tricouri, se uita mirat la mine; doar in tricou cu sort si cu transpiratia siroind. In general incerc sa fiu umil, dar acum simt ca nu este loc de asa ceva si-l depasesc in tromba aruncandu-i un: “allez courage” de parca el era saracu’ pe moarte si eu campionul absolut. Nebunie curata!

Inainte de sosirea de pe stadion poteca face niste serpentine mari si cere atentie sporita fiind acoperita de stanci de toate dimensiunile. In timp ce survolez pasajele mai dificile ma gandesc ca ar trebui sa fie tare sa te ranesti pe utimul km dintr-o cursa de 148 si sa nu termini. Dar partea rationala este undeva departe si nu o iau in serios. Se vede stadionul, marea, se aude comentatorul vorbind prin statie, este incununarea unei curse unice, fiecare alergator fiind un campion. Si termin in alergare, cu lacrimi in ochi multumind lui Dumnezeu pentru sansa pe care am avut-o. O medalie si un tricou pe care scrie: Am supraietuit! imi sunt oferite de arbitri. Emotii de bucurie, lacrimi, toate se amesteca si nu pot sa gasesc decat cuvinte de multumire. Sunt nebun, nebun cu diploma.

Ce spun cifrele: 36h48minute, pozitia 224 din 2500 care au luat startul si 1600 care au si terminat-o. Probabil primul roman la Grand Raid, al doilea fiind sotia la Semi-Raid, abandon undeva la jumatate, dupa o cursa prea grea pentru cineva care nu a prea avut timp de antrenamente si a plecat decat cu intentia de a profita la maxim de peisajele oferite - nici un regret.

Ce ramane: In timpul unei curse de aproape 37 de ore ai timp destul sa te si bucuri si sa si suferi din greu, dar odata ajuns la sosire totul se disipa si chiar pe ultimii km simti un fel de regret ca se va termina si in cateva minute va fi istorie. Un amestec de nebunie, curaj, suferinta, extaz, durere, placere, betie, si alte sentimente si trairi care-mi aduc aminte cat de frumoasa poate fi viata.

2009 Creasta Fagarasului in pas alergator

2009-07-24T11:04:00.000+03:00

Vis vechi, traversarea Fagarasului in alergare, s-a implinit pentru mine si coechipierul meu Dan Lixandru. Pe data de 18 iulie, profitand de vremea buna, am acoperit distanta de la Manastirea Turnu Rosu la Vf. Comisu (intrarea in padure) intre ora 4:00 si 24:00 deci: 20 de ore.

*****

Imi aduc aminte cum in 2006, cu ocazia Marii Traversari a Alpilor am vorbind cu un francez de muntii Romaniei, si l-am invitat sa incercam impreuna traversarea Fagarasului intr-o singura etapa non-stop. Nu a fost sa fie in 2007, caci francezul a renuntat la tura. De altfel principalul obstacol in tot acest timp a fost gasirea unui coechipier cu care sa pot sa ma inham la asa o munca. Astfel a trecut si 2008.

Anul acesta, mai hotarat ca niciodata si inspirat de traversarea reusita in doua zile a echipei din Timisoara (Alin Tanase and Co), am lansat zvon inca de prin ianuarie printre toti alergatorii din Bucuresti care ar fi interesati de asa o incercare. Pana in iunie am strans trei doritori: Dan Lixandru - participant de Carpathian adventure si Maraton Piatra Craiului, Fabrice Beschu - alergator de maraton francez si participant la cateva raid-uri si Jean-Pascal Fouquet - tot francez, cu multa experienta in cursele de ultra-trail (UTMB, Diagonale des fous, altele). Stabilim si ca data probabila inceputul lui iulie, undeva 11 sau 18.

Apoi pe 7 sau 8 iulie citesc cum Alin si Cristi au reusit sa inchege creasta in 24 de ore. Regret ca nu am fost noi primii? DA! Chiar si teama ca nu vom reusi sa facem macar acelasi timp, caci eu ma gandeam initial la vreo 30 de ore. Oricum, zarurile au fost aruncate, week-endul 17-18 vom fi acolo sa incercam si noi "creasta cu degetul".

Cu doua zile inainte aflam ca Jean-Pascal este retinut la servici, in schimb tatal meu accepta sa ne ajute la transbordat masina de la Turnu Rosu la Rudarita, si poate si un punct de alimentare la Lacul Capra.

Seara dinainte, pensiunea Ioana in Turnu Rosu, emotii si pregatiri de bagaje. Toata lumea bea bere fara alcool sau cola cu gandul la ziua de maine.

Cand suna ceasul la ora 2 jumatate nici nu stiu bine unde sunt. Mancam cu noduri, ne echipam si trezim gazdele sa ne deschida poarta. Mergem cu masin pana la Manastire ca sa scutim 3 km de drum anost.

Si iata, ora 4 fara cateva minute, ne imbratisam si plecam prin noaptea neagra: Serban, Dan si Fabrice. Depasim cativa sateni care plecau la cules, apoi trezim alti cativa care dormeau in poteca, si ajungem in creasta exact cand incepe sa se vada prima geana de lumina.

Se vad luminile Sibiului, Turnu Rosu, si avem impresia ca suntem deasupra lumii. In fata crestele se succed cu viteza. Mergem bine si rumegam emotiile si intrebarile care ne rasar in minte. Racoarea ne ajuta si simtim din plin bucuria miscarii.

Din pacate, undeva in apropiere de Saua Suru ne dam seama ca Fabrice nu poate tine pasul cu noi. A avut mult de munca la servici, iar antrenamentele au trecut pe locul doi, trei. Ne oprim si analizam situatia. Fara sa ezitam decidem sa ne separam, el in ritmul lui, eu cu Dan in ritmul nostru. Are harta se va descurca sa ajunga la Lacul Capra unde aveam intalnirea cu tata.

Si continuam, Avrig, Scara, Serbota, Negoiu.

Lacul Avrig

Mai domolim ritmul la traversarea Custurii Saratii si Strunga Dracului ca sa nu ne lovim. Scurta pauza la Lacul Caltun pe o vreme superba. Deja incepem sa gasim turisti pe creasta.

Trecem in fuga pe langa o grupa de tineri, care ne intreaba direct: "vreti sa faceti creasta in 20 de ore?". Ma uit mirat, si-mi dau seama ca sunt multi cei care au citit articolul minunat despre traversarea reusita a lui Alin si Cristi. Ca sa nu par fraier ii zic: "Incercam!", dar sincer la momentul respectiv nu aveam nici cea mai mica idee despre timpul pe care-l vom face.

Simtim apropierea de Lacul Capra unde ne asteapta tata si acceleram.

In pas alergator pe creasta

Tata este acolo, bucuros sa ne vada. A adus supa calda in termos si ceva sandwich-uri. Ba ne mai ajuta sa umplem si camelback-urile. Ne permitem 20 de minute pauza, timp in care aflam ca Fabrice a renuntat la creasta si a coborit in sat la Avrig. Tata il va recupera cu masina mai tarziu.

Noi continuam fara pauza: Fundul Caprei, Arpasul, Podul Giurgiului (unde umplem toate rezervele de apa deoarece nu stiam unde mai avem izvor) si ajungem in saua Podragul, aproximativ jumatatea crestei, la ora 15:00. Imi fac un calcul si constat ca am facut 11 ore pana aici, desi a fost jumatatea mai grea a turei (tehnic). Inteleg ca am putea termina tura in mai putin de 24 de ore si asta ne da aripi.

Da, dar acum car 6 litri de apa si cu restul echipamentului numai de zbor nu poate fi vorba. Vremea in schim ne ajuta de minune. Desi este soare, bate un vanticel care ne racoreste de parca am avea un ventilator montat pe rucsac.

Sositi pe Vistea, ne rugam de niste baieti sa ne faca o poza.

Vf. Vistea

Continuam fara prea mari probleme pana la refugiul Zarna, unde ajungem in jurul orei 20:00. Mancam ceva, dar stomacele nu prea ne asculta. Lasam parte din alimente la ciobanestii care ne privesc ingaduitor. S-a facut frig, vantul sufla tare, iar in spate si in fata se strang nori amenintatori. Ne imbracam cu tot ce avem si plecam mai departe. Nici nu urcam bine pana in prima sa, ca descoperim un izvor cu un debit impresionant. Ne asezam iar in fund si inghitim cate un gel pentru energie.

Trecem printr-o zona de ceata, sunem latrati de ciobanesti prea lenesi ca sa urce pana la noi, avem un moment de deruta, dar intr-un final, pe ultima geana de lumina, la ora 22:00 ajungem in Curmatura Bratiliei.

De aici nu-mi mai amintesc decat vantul turbat care-mi bate in fata, o poteca abia vizibila la lumina frontalelor, noaptea neagra si intr-un final indicatorul de la intrarea in padure. E ora 24 si am facut 20 de ore. Cu doua saptamani in urma, Alin a facut pana in acest punct 22 de ore, dar apoi el a coborat spre Valea Sebesului. Noi am vrea la Rudarita, dar stim ca sunt probleme de orientare din cauza defrisarilor. Si asa este, noaptea fiind aproape imposibil de gasit marcajul, asa ca o luam spre lacul Pecineagu, unde duc toate drumurile defrisarilor. Intr-o ora suntem la lac si avem noroc sa gasim locuri de dormit intr-o rulota a muncitorilor forestieri. E ora 2 noaptea si reusim sa dormim pana la 6 dimineata. Pe lumina revenim in creasta Tamasului si prindem coborarea spre Rudarita unde ne asteapta restul echipei cu care ne intoarcem la Bucuresti.

Imi dau seama ca nu pot descrie cat de frumos a fost sa putem defila tot Fagarasul intr-o singura zi. Toate urcarile si coborarile, peisajele, senzatiile de foame, sete, oboseala, ne ametesc. In plus suntem foarte bucurosi caci am depasit cu mult planul propus initial. Nu am urmarit nici o clipa sa facem un record, nu am ridicat nici o manusa, a fost implinirea unui vis nebunesc, o experienta unica din care am mai invatat o lectie.

Echipa

Multumiri speciale pentru tatal meu care a trait mari emotii asteptandu-ne. Multumesc lui Alin Tanase pentru informatiile pretioase dupa care m-am inspirat. Multumiri pentru turistii intalniti pe creasta care au inteles ca muntele poate fi trait si in alergare, si ne-au incurajat.

2009 Verdon Canyon Challenge

2009-06-15T11:19:00.000+03:00

Eram deprimat… Nu eram in stare sa ma gandesc decat la faptul ca dupa o pregatire asidua, cursa pe care o visam de aproape un an intreg, fusese anulata din cauza caderilor masive de zapada.
Apoi, intr-o seara, rasfoind plictisit site-ul ultrafondus.fr, gasesc o cursa ce se potrivea ca profil cu cea pe care o visasem. Verific infrigurat daca mai accepta inscrieri, si fara sa stau pe ganduri ma inscriu impreuna cu tatal meu, la Verdon Canyon Challenge pentru 6-7 iunie.
Si iata, o luna mai tarziu si 2500km mai la vest, doi romani, eu si tatal meu, stam si ne facem planuri pentru cei 102km si 6200m diferenta de nivel ce vor urma. Avem timp cu o zi inainte sa facem o recunoastere si lucrurile nu arata foarte incurajator. Cheile sapate de raul Verdon, creaza un peisaj spectaculos si foarte framantat. Cursa va descrie trei mari bucle, urcandu-ne si cobarandu-ne pe versanti vaii intre aprox 500m si 1500m altitudine pe poteci accidentate si pline de grohotisuri calcaroase. Ca o cireasa pe tort, mai trebuie adaugat ca zona este foarte calduroasa si in unele locuri vegetatia pitica nu prea ofera adapost.
E ora 5 dimineata si cei 141 de concurenti iau startul. Ploua si este frig!! In fata mea ii aud pe doi francezi bombanind: Sa faci Verdon-ul pe ploaie, asta este ceva nemaivazut si extrem!! Mai glumind, mai alergand, urcam in sir indian primul varf, Grange la 1500m, de unde trebuia sa avem o panorama deosebita spre Alpi. Din pacate ceata nu ne lasa, si vantul rece ne pune pe fuga la vale, pe serpentine si prin padure pina la primul punct de alimentare. Pana aici nimic neobisnuit, poate doar cei doi italieni din spatele meu care au vorbit non-stop despre amintiri din armata, de am promis ca la urmatoarea cursa imi pun si dopuri pentru urechi in rucsacel!

Ne mai rasfiram si incepem coborarea abrupta in canionul raului Verdon. Ploaia a incetat, norii s-au mai risipit, ba chiar si stanca s-a uscat, asa incat treptele stancoase pe care le coboram in fuga nu sunt foarte alunecoase. Ajunsi in firul vaii, urmam o sectiune pe malul stang de-a lungul apei. Aici este altceva. Peretii de culoare caramizie care se inalta deasupra nostra ne fac sa ne simtim pigmei. Apa, de o culoare turcoaz, isi sapa albia accidentata, sarind din stanca in stanca. In cateva locuri poteca a fost amenajata, taind in stanca un semi-tunel pe care trecem aplecati sa nu ne lovim. …Oups! Tocmai ajung din urma doi francezi, unul sta in fund, nauc, si din motul capului ii siroieste sange; undeva in stanca de calcar de deasupra se vede o alta pata de sange. Colegul lui imi face semn ca este ok, deja il panseaza. Imi cer scuze si trec mai departe cu un sentiment de vinovatie, dar macar merg mult mai aplecat decat inainte.
Si iata iesirea din chei: urcarea Vidal. La intrare scrie mare: “Pericol. Interzis turistilor! Numai pentru salvamont!” Dar noi suntem in concurs, azi avem voie. Urcarea pe panta abrupta se transforma in catarat pe stanci cu ajutorul cablurilor, si totul seamna teribil de bine cu o via ferrata din Dolomiti. Trecem si de o scara metalica care ne pune din nou intr-o lume orizontala si, dupa o curba de nivel accidentata, ajungem la punctul doi de alimentare. Este deja foarte cald, suntem la km 28 si stomacul incepe sa cam refuze apa. Incerc sa-mi fao o bautura izotonica si sa nu pierd prea mult timp.
O coborare lunga pe niste poteci inguste si pline de buruieni ne aduce pe malul lacului Sainte-Croix, exact acolo unde canionul raului Verdon se termina in lac. Cateva barcute aluneca lenese pe apa turcoaz. Este ireal de frumos, si ma opresc pe pod sa fac poze. Urcare, caldura, un nou punct de alimentare, din nou urcare, si mai cald, sunt momente in care ma intreb daca voi termina cursa, si caut motivatiile care ma ajuta sa mobilizez resursele. Sunt depasit de alti concurenti pe portiunile de alergare, eu depasesc in schimb acolo unde poteca este tehnica si alergatorii de sosea sunt dezavantajati.
De la punctul 4 ne angajam pe o curba de nivel, o brana subtire; pereti de 300m pana in firul vaii la dreapta, pereti la stanga, din loc in loc cate un cablu, pentru ceva siguranta. Este pe departe cel mai tehnic si aerian trail pe care l-am parcurs pana acum. Sunt singur de ceva vreme, stomacul si-a mai revenit (traiasca Coca-Cola), picioarele merg, doar eu-peisajul si acea senzatie ca as putea zbura sau alerga pana la capatul pamintului. Ma trezesc din reverie, intalnesc pe poteca doi arbitri care ma intreaba daca marccajul este bine facut, eu le zic ok, ei imi ureaza alergare placuta in continuare si ma anunta ca mai am o jumatate de ora pana la punctul de alimentare de la km 56.
Nu a fost o jumatate de ora ci dublul, de unde se vede treaba ca nu eram in acelasi sistem de referinta, dar gasesc supa, preferata mea, asa ca-i iert. Este ora 6 dupa amiaza, caldura s-a cam dus, ba mai sunt si ceva nori pe cer, asa ca ma simt ca nou. Coboram iarasi in canion la 500m si urcam pe varf la 1500m pentru urmatorii 17km asa ca imi propun sa merg usor. Dar de unde, racoarea imi da aripi, ideea ca am depasit jumatatea ma bucura, ajung din urma pe prima concurenta de la categoria fete si mergem o vreme impreuna. Ma uimeste si ma umple de respect. Desi suntem la deal, se chinuie sa alerge cat mai mult, si in rest foloseste betele pentru a castiga momentum la urcare. In schimb, de pe la 1200m poteca este plina de stanci si pierde mult timp pana gaseste sprijin pentru picioare, asa ca o las in urma.
Trec peste varf foarte repede, iarasi s-a stans ceata si bate vantul tare, apoi chiar inainte sa se intunece ajung in punctul de alimentare 6 la km 73. Bucurie mare, este plin de rude ale alergatorilor si o gasesc si pe mama care ma ajuta sa ma alimentez cat mai repede.
Aprind frontala si ma grabesc sa prind din urma un grup de 4 francezi. Nu mai am unde forta, mai bine sa fim mai multi noaptea. Si toate merg frumos pana cand gasim pe poteca o grupa de vreo 10 alergatori opriti. Discuta aprins si sunt suparati ca nu mai gasesc continuarea marcajului facut de organizatori. In fata o poiana larga fara repere in noaptea neagra. Aprind, faza lunga la fronta mea (petzl myo xp cadou de la prienteni) si disting ceva. Un francez imi striga: Nu mai cauta, ca noi nu am gasit nimic si stam de vreo 10 minute. Ii zic, ok, dar ma duc pana acolo si daca vad ceva le fac semn. Face a lehamite din mana si plec. Bingo! Marcajul este acolo, alerg sa ma asigur, ma intorc si strig la ei, le fac semne cu frontala, dar pare ca nu ma cred. Ok! Daca voi nu mai aveti chef de alergat eu plec fara voi, si ma pierd singur in intuneric.
Afara este noapte calma, luna plina a iesit de dupa creasta si lumineaza printr-o perdea de nori diafana, in stanga valurile lacului Sainte-Croix se sparg de mal, lanterna taie o poteca abia perceputa in padurea linistitia, imi aud doar gafaitul respiratiei si simt iarasi ca sunt parte din TOT.
Ma trezeste din reverie o lumina, aproape ca ma sperii, este un concurent care nu gaseste drumul in noapte. Venind de pe directie, si din nou cu lanterna pe faza lunga, disting continuarea. Ii spun “Allez suive-moi!”. Imi spune ceva in germana, ma uit mai bine, este un austriac asa ca schimbam pe engleza: Follow-me! Si tot asa, eu in fata cu frontala ca farul de masina, el in spate ajungem la ultimul punct de alimentare. Saracii voluntari, dormeau linistiti, caci de vreo jumatate de ora nu mai trecuse nimeni. Ne cerem scuze ca i-am trezit, ei isi cer scuze ca dormeau si ne trateaza ca pe regi. Am aripi, plecam din nou in noapte, alerg multe sectiuni, sus se vede castelul ce marcheaza locul de start si de sosire. Drumul exagerat de serpuit prin padure, ne pune rabdarea la incercare. Prin padure auzi muzica, credem ca este sosirea si acceleram, dar nu, erau niste pusti care faceau o petrecere la vila de la marginea padurii. @#%$$$ Injuraturi in engleza, romana si austriaca. Totul se accelereaza, ne depaseste un concurent ce ne-a ajuns din spate, o rup la fuga desi suntem la deal dupa 100km si intr-un final la ora 3:22 noaptea, dupa 22:34 ore de cursa, trec linia de sosire in extaz.
Sunt ud leoarca, plang, rad, tremur si impartasesc bucurie in franceza si engleza. Arbitrii, inveliti cu paturi si inghetati, se uita la noi cu bunavointa si ne intreaba daca vrem ceva de baut. Le spun, sigur: Bere, dar nu aveti. Nu zic nimic, se duc la o lada si ne aduc cate o bere la fiecare. Ramanem masca, dar nu punem intrebari si golim berea desi afara este destul de rece.
Ar mai fi de spus ca dupa 34 de ore a terminat si tatal meu, cel mai varstnic din concurs la cei 69 de ani ai lui, performanta fiindu-i rasplatita de organizatori cu o mare cupa.
La fine, din 140 de alergatori, doar 77 au terminat cursa, noi romanii pe pozitiile 20 si 70.
Toate multumirile familiei – pentru ca m-a acceptat asa egoist si preocupat mai mult de antrenamente si curse. Va doresc si voua sa fiti sustinuti de persoane iubitoare sa va urmati visele. Nu-i deceptionati, ei nu au nevoie de diploma cu locul 1, ci au nevoie sa va intoarceti mai buni si sa iubiti mai mult.

2008 Defi de l'Oisans

2008-08-05T12:12:00.000+03:00

A fost odata ca niciodata o tara frumoasa, cu campii verzi si munti inalti : Franta. Si in aceea tara traiau oameni care nu se gandeau numai la fotbal, gratare, mici si bere, ci ei chiar iubeau natura si se lasau sedusi de frumusetea ei. Printre ei, un viteaz pe nume Laurent Smagghe care, imbatat fiind de frumusetea muntilor, se hotari impreuna cu un prieten de-al sau de arme, Philippe Delachenal, sa faca in alergare inconjurul unui munte tare frumos pe numele lui Oisans. Si plecara ei intr-o zi cu soare pe lungul drum ales (200km cu 12 000 m diferenta de nivel) si, dupa lupte si chinuri teribile, reusira sa termine bucla reusind sa scrie o pagina din istoria ultra trail-urilor montane (41ore33min). Dupa ani si ani, intamplarea face ca Laurent sa fie pastrat de munte aproape, ingropat de o avalansa, dar in memoria lui, prietenii alearga in continuare, in fiecare an, aceeasi cursa.
Si undeva departe, inspre miazazi, intr-o tara mica , doi alergatori, tata si fiu, prinsera de vestea acestui munte si a cursei ce-l incingea si se hotarara sa mearga si ei sa-si masoare fortele. Si mai erau la cursa inscrisi si viteji din alte neamuri: un neamt, un belgian, cinci reunionezi si restul pana la 52 francezi.

Distanta de 200 km a fost impartita in 8 etape pe parcursul a 6 zile, adica o medie de 33 km pe zi. Traseul urmeaza poteca GR54, „Tour de Massif de l’Oisans”, trecand prin partea cea mai spectaculoasa a muntelui. Nimic mai potrivit pentru noi : alergam si descoperim in acelasi timp locuri si oameni.
Si iata-ne in dimineata zilei de 27 iulie 2008 in statiunea de schi „Au deux alpes”, un paradis al sporturilor pe zapada, acum pustie. Numai cativa biciclisti, imbracati cu „armuri” formate din casti, cotiere, genunchire si alte protectii, se amuza coborand in goana pe potecile amenajate special pe partiile de ski. Aflam totusi ca undeva la peste 3200 m altitudine, pe ghetar, se poate schia. Noi cu alergarea. Dupa poza de grup ne asteapta doua etape. Prima, de 14 km este „neutralizata” de catre organizatori, astfel ca parcurgem distanta toti alergatorii impreuna intr-un ritm mai lent, pentru a evita excesele de viteza si parerile de rau de mai tarziu. Coboram lejer cam 800 m diferenta de nivel pana in valea La Romanche si apoi urcam pe partea opusa in statiunea Auris. Intamplarea face sa nimerim in plina serbare campeneasca, cu ocazia „binecuvantarii turmelor”. Nici ca nu se putea mai bine pentru „turma” noastra de alergatori.
Si dupa o pauza scurta urmeaza etapa a doua, de 28 km, care se cronometreaza. Nu mai este de joaca, soarele a urcat pe cer si este o caldura torida. Alergam, avizi de miscare si peisaje noi. Trecem o vale si urcam pana pe platoul Emparis si desi poteca este cam banala, peste vale defileaza un peisaj de varfuri la peste 3500 m care-ti taie respiratia. In stanga se inalta varful semet Meije cu ai sai 3987 m, apoi mai in dreapta se vede succesiunea de varfuri Rateau, iar dincolo de ele, in zare, se distinge la Barre des Ecrins, cel mai inalt varf de aici cu 4102 m. Ghetarul existent la baza lor, brazdat de crevase uriase si incalzit de soare se transforma in rauri ce se arunca in vid formand cascade al caror vuiet razbate pana la noi. Sunt vrajit de peisaj, dar din pacate am o zi proasta, muschii nu ma asculta si am noroc cu tata, care ma asteapta si ma sustine moral. Terminam etapa in Le Chazelet, un frumos catun tipic pentru zona de munte a Oisans-ului.

Ziua a doua este impartita tot in doua etape. Mai intai, dimineata, o etapa de viteza de 5 km in care ne fortam sa dam maximul de randament, urmata de o traversare de 21 km cu 780 m diferenta de nivel intre localitatile La Grave si Le Lauzet, trecand prin saua Col D’Arsine la 2352 m altitudine. Urcarea se face intr-o succesiune de platouri in trepte, culminand cu un platou larg si inierbat ce se preteaza bine alergarii. In dreapta se deschid vai glaciare si varfuri semete ce se pierd in nori. Suntem in extaz, corpurile noastre rodate de antrenamente incep sa functioneze la parametri si fiecare pas este o simfonie. Dam din noi totul pe coborare, urmand o poteca ce serpuieste printre lacuri de culoarea smaraldului. Ziua se termina in acordurile de acordeon ale lui Remi – un tip din echipa organizatorica.
Suntem marti - a treia zi - si azi mai facem 19 km, din fericire intr-o etapa de recuperare, fara cronometru. Trecem pe langa lovalitatea Monnetiers les Bains si urcam pana in saua Col de l’Echauda la 2425 m, pentru a ne intalni cu un ranger al parcului natural Les Ecrins, care ne povesteste despre munca lor si cat de greu se reface natura ranita de om.
Pe coborare se accelereaza, asa ca terminam etapa in localitatea Vallouise destul de obositi. Problema este ca maine ne asteapta cea mai dura etapa, 54 km cu 3000 m diferenta de nivel. Dupa clasamentul de pana, acum suntem impartiti in 4 grupe care vor pleca pe rand, primii la ora 5 dimineata.
Si iata, unii cu frontale, altii fara, ne insiruim in noaptea rece rumegand gandurile si emotiile. Dupa primii 7 km pe drum incepem urcusul pieptis spre Col de l’Aup Martin la 2761 m, cea mai mare inaltime ce va fi atinsa in aceasta tura. Incercam sa pastram un ritm alert, caci este greu sa alergi pe poteca plina de bolovani. Ultimele sute de metri, aproape ca ii parcurgem in 4 labe, pe un grohotis din roci de o culoare neagra, cu panta la gura. Sus ne intampina soarele si o mare de varfuri ce se pierd in zare printre nori. Ne oprim si ne tragem rasuflarea dupa 1600 m diferenta de nivel urcata. Ce mai urmeaza? Coborare 1000 m pe o panta abrupta cu poteca serpuind furios la dreapta si la stanga. Pe unii dintre noi ne lasa nervii urmarind poteca si incepem sa taiem panta de-a dreptul punind la grea incercare genunchii si spatele. Ne oprim pentru o gura de Cola si o banana la refugiul La Valette si incepem inca un urcus de 1000 m pana in saua omonima. Stanci, rauri, creste, ceva oi ce se ascund de soare dupa bolovani, un petec de zapada, saua ce pare ca se indeparteaza, sunt franturi ce se amesteca in minte. Apoi mai trecem o sa, apoi inca o sa cu nume frumos: Valompierre, si incepem o coborare lunga spre Chapelle en Valgaudemar. Frumos, spre final, exact cand eram mai obosit si plictisit de o alergare monotona pe sosea, un reporter de la revista „Jogging” imi ia un interviu in timp ce alearga pe langa mine. I se pare interesant ca am venit tocmai din Romania sa alergam pe munti in Franta. Trecem linia de sosire si rasuflam usurati ca am depasit jumatatea turei si cea mai grea etapa. Joi, soare, 31 km cu 2500 m diferenta de nivel. Urcam, coboram, urcam, coboram. Simplu! Mai greu de explicat cat de frumos este peisajul. Am retinut traversarea spre Col de la Vauze la 2499 m, senzatia ca te afli pe un balcon lung si peisajul defileaza la picioarele tale, urmat apoi de coborarea spre micuta localitate Le Desert, serpentine scurte pe un grohotis de sisturi negre, dar cel mai impresionant a fost cand am trecut pe poteca in coborare spre Valsenestre pe sub o aglomerare de stanci ascutite ca lamele si indreptate in toate directiile ca ghimpii unui porc spinos. Valsenestre este un micut catun situat la 1300 m altitudine, accesibil numai vara, caci iarna drumul nu poate fi deszapezit, si in care masinile nu au voie sa intre. Casele sunt construite numai cu piatra din munte, din loc in loc sunt fantani curgatoare, flori peste tot, se trece pe strada principala pe sub etajul unei case ce formeaza o arcada umbroasa, in fanate se aud greierii care canta, iar noi mancam in curtea refugiului la umbra copacilor. O poezie!
Si iata ultima zi. Toti frematam de nerabdare pe linia de start. Plecam in cea mai mare viteza si urcam pana in saua Col de la Muzelle, cea mai abrupta urcare din toata tura. Ultimele sute de metri pana in varf necesita multa atentie, caci pietrele fug de sub picioare si ne putem rani. Alergam ca nebunii pe coborare, imbarbatati si de distanta scurta ce trebuie parcursa astazi : doar 18 km cu 1780 m diferenta nivel. Trecem de lacul La Muzelle, aflat la baza impresionantului varf La Muzelle ce poarta pe el mantia ghetarului omonim.

Punct de alimentare - jos in vale si ne avantam pe stradutele pitoresti ale Venosc-ului pentru ultimii 700 m de urcare. Toti suntem la capatul puterilor, unii mai au forta sa alerge in panta, altii isi spun ca important este sa termini. Si iata, trecem linia de sosire exact in locul din care am plecat acum sase zile, inchizand asfel bucla de 200 km. Suntem fericiti si obositi, rememoram frumusetile vazute si clipele minunate petrecute in compania altor alergatori si iubitori de munte. O experienta deosebita.
Ce mi-as mai putea dori?
Sa pot lua franturi din acest „bagaj de frumos”, acumulat in cele 6 zile, si sa picur in sufletul oamenilor de la noi din tara, sa se poata indragosti si ei de natura si sa-si doreasca sa o pastreze curata, vizitand-o cu respect ori de cate ori se poate.
Si-am incalecat pe sa si v-am spus povestea asa....

2008 Olympus Marathon

2008-05-05T10:22:00.000+03:00

Ma uit la luminile orasului Litochoro, ce se pierd in noaptea fierbinte. Undeva mai sus disting vag silueta impunatoare a Muntelui Olymp. Se aude fosnetul delicat al marii si pare ca timpul sta in loc. Ca intotdeaunam un nod ma impiedica sa inghit si stomacul este ghem de emotie.
Dar nu e timp de visare ; impreuna cu tata, Tudor si alti aproximativ 500 de alergatori (majoritatea greci), ne inghesuim in zona de start, chiar langa ruinele anticului orasel Dion, pentru numaratoarea inversa ce anunta startul in cursa Olympus Marathon. Momentul este ales, nu intamplator, in acelasi timp cu rasaritul soarelui: ora 6 si 5 minute. Si iata clipa multa asteptata, pentru care am insiruit sute de kilometri de antrenament si am renuntat da multe ore de somn.
START !!!
Dupa atatea emotii alerg si ma lupt in continuare cu gandurile care au luat-o razna. Sunt oare pregatit pentru 44 km? Cum voi rezista la diferenta de nivel de peste 3100 m? Nu ar trebui sa alerg mai incet ca sa am resurse pentru mai tarziu? O sa ma incadrez in baremul de 10 ore ? Sper sa nu fiu printre ultimii si sa ma fac de ras !!!
Primii 6 km trec usor, caci ne indreptam direct catre muntele Olymp pe un drum asfaltat ce urca usor, dar curand intram pe o poteca ce urmeaza un tunel ingust prin padurea deasa care acopera poalele Olympului. Aruncam o ultima privire la cerul albastru si ne insiruim gafaind, tacuti si concentrati, cu fruntile inundate de sudoare. Mergem, alergam, sarim peste pietre si valcele, alunecam pe frunzis si grohotis, ne sprijinim de copaci, si ignoram bataile inimii care a luat-o razna. Castigam inaltime depasind cateva puncte de alimentare si cam dupa 3 ore de la plecare, iesim pe la 2000 de metri altitudine, de unde se deschide o priveliste de parca am fi in avion. Se vad ruinele din Dion, de unde am plecat, marea straluceste sub lumina soarelui ca o oglinda, iar pacla asternuta da ansamblului o nota de poveste. Sau poate nu este pacla ci doar privirea mea incetosata de la efort… Nu-mi bat capul cu asta, neuronii sunt prea ocupati sa convinga muschii ca sunt in stare sa mai indure inca vreo 700m de urcare, asta dupa ce au suferit deja 2000.
Curand urcarea se mai domoleste, ajungem pe o creasta, cu privelisti ametitoare, cataram un prag stancos ajutati de un cablu, trecem compatimitori pe langa un alergator ce tipa de durere cu muschii blocati de carcei, alergam pe langa un laculet pe malurile caruia pasc cativa cai, o ultima poteca in curba de nivel, si uite refugiul Apostolodis, cel mai inalt punct de pe traseu ! Ceata mai ascunde din privelistea impunatoare ce se deschide in fata noastra. Varful Mitikos, aflat deasupra, este innaccesibil (pentru noi alergatorii) asa ca il ocolim respectuos pe o curba de nivel si dupa atata urcare ne aruncam cu bucurie pe coborare catre refugiul «A». Dar, usurel !!!! Grohotisul si stancile nu sunt de joaca si desi nu mai gafaim asa de tare, toata atentia se indreapta catre locul unde vom face urmatorul pas.
Pasim pe terasa larga a refugiului «A» si ne bucuram de un nou punct de alimentare. Aici se cuvine sa acordam nota maxima pentru organizatorii si voluntarii din punctele de alimentare care, cu multa rabdare si intelegere, ne-au ajutat pe toata durata cursei. Incepand de la vorbele de incurajare si terminand cu ajutorul dat pentru umplerea camelback-urilor, toate gesturile lor au contat enorm.
Prind o trena buna in spatele a trei alergatori greci, si ne angajam in coborarea lunga si anevoioasa catre Prionia. Serpentine scurte, stanci, bolovani, radacini, valcele uscate, apoi prin padure in cea mai mare viteza, multumind turistilor care ne faceau loc si ne incurajau.
Prionia. Cum sunt abia la km31 ?!? Am un mic soc. Oboseala este deja instalata, la fel si caldura, in jur de 35 grade. Aici nu mai adie vantul ca sus la 2700m. Sunt ca un zombie, si plec in alergare peste un podet de lemn spre Manastire.
Ce a urmat nu-mi mai este foarte clar. Apa de clestar ma imbia la o baie racoritoare. Urcari, coborari…. Colbul de pe poteca, tocat, ridicat si coborat de sute de perechi de adidasi. Scari. Un schit ascuns sub o stanca. Privelisti cand de jos in sus, cand de sus in jos catre defileul Epineas. Un voluntar de la un punct de control ne stropeste din cap pana in picioare cu un furtun cu apa si-mi vine sa-i sarut mainile de bucurie! Urcam din nou ; picioarele se lasa greu convinse. Ma incearca o bucurie marunta cand mai depasesc un alergator, dar incerc sa o maschez urandu-i curaj. Ajung pe o crestulita si zaresc in sfarsit acoperisurile caramizii ale caselor din Litochoro. Imi vine sa plang de bucurie, ma intorc spre varful muntelui Olymp si multumesc in gand. Alerg cat pot de tare pe ultimii km, urmand stradutele inguste, pline de localnici ce ne aplauda cu respect.
SOSIRE !!!
Ma opresc intr-un « nene » care imi atarna o medalie de gat si ma felicita. Imi vine sa plang din nou, as vrea sa ma asez dar totul frige, picioarele nu vor sa se opreasca, o doamna ma vede ca-s strain si ma intreaba de vreo trei ori in engleza daca imi este bine… In sfarsit, un loc la umbra langa alti alergatori !!! golesc un litru de lichid pe nerasuflate si incep, incetisor, sa inteleg ca in sfarsit s-a terminat.
Un timp de 7ore 40minute si un loc 131 la general pentru mine, iar pentru tata si Tudor 9ore 50 minute si locurile 394 si 395. Nu este prea bine, dar rezultatul « functiei complexe » ce include copii, sotie, familie, servici, colegi, antrenament, timp disponibil s.a.m.d. … nu este pentru toti acelasi. Multumirea ramasa este foarte mare si, desi din poveste s-ar putea intelege ca sunt un sportiv avid de cifre care a transformat muntele in stadion, va asigur ca bucuria miscarii in libertate pe munte este ceea ce ma motiveaza cu adevarat.

2007 Mount Diablo USA

2007-04-05T11:40:00.000+03:00

E ora 6 dimineata. California. Intrarea in Mount Diablo state park. Stau pe o banca si rememorez calatoria de 25 de ore facuta din Romania pina aici. A meritat ? Peste vreo 12 ore voi vedea. Emotia urca spre gat si ma sufoca. In jurul meu alti alergatori se pregatesc de start. Localnici. Sunt acasa, cunosc terenul, se cunosc intre ei si schimba veseli glume. Inca este racoare. Fac coada un sfert de ora la toaleta. Imi este frica de ceea ce va urma.
O portavoce, ne anunta prezentarea la start. Organizatorul ne comunica ultimele detalii despre cursa. 50 mile (80km), 13.380 picioare (~4000m) si o caldura anuntata de peste 80 de grade Fahrenheit (~30 Celsius), cam asta ar fi ceea ce ne asteapta. Apoi cuvantul magic: Start!
Daca cineva isi inchipuie ca la o cursa de 80 de km, imediat dupa start, alergatorii pleaca ca la suta de metrii se inseala. Se alerga sau chiar merge incet, mai ales ca plecarea este direct in panta. Mount Diablo este un munte in imediata vecinatate a orasului San Francisco, -Bay Area-, cu un varf la numai 1170 metrii, dar cum toate localitatile care il inconjoara sunt pe la 100m altitudine, se vede destul de impozant. Este un munte destul de golas, cu putine zone inpadurite, si desi este primavara temperaturile sunt ridicate. Deseori vara sunt incendii, care sunt greu stapanite de pompieri. Eu am avut ocazia sa ajung aici, cu serviciul, participand la un curs profesional. Si ce face orice om normal in week-end? Evident, alearga pe munti! Sunt prins intr-un sir de alergatori. Unii sunt tacuti, gandindu-se la incercarea ce-i asteapta, altii sporovaiesc intr-una, povestind cate in luna si in stele, de parca urcarea accentuata nu le afecteaza ritmul respiratiei. Drumul ne scoate pe o creasta cu vegetatie pitica, pe o poteca plina de praf si pietre. De aici mai din spate, alergatorii din fata se vad ca un sarpe pe spinarea unui dinozaur. In stanga, soarele apare prin bruma diminetii, luminand toata scena cu o culoare rosu-galben. Imi spun ca viata este frumoasa si momente ca acesta te fac sa simti divinitatea.
O cotim la stanga pe o curba de nivel. Alergam din nou. Un ranger cu o masina cat o casa ne ajuta sa nu gresim drumul. Cu ochii dupa namila de 4x4 remarc in ultimul moment o umbra pe poteca si sunt aproape de cazatura. Ma uit mai bine si nu-mi vine sa cred. E un con de pin, dar un con urias, de 4 ori mai mare decat unul din brazii nostrii carpatini. Ma opresc sa fac o poza, caci asa ceva nu-mi aduc aminte sa mai fi vazut.

Ma simt excelent, si maresc ritmul in urcare. Mai tarziu avea sa-mi para rau, dar acum nici ca-mi pasa: sunt pe un nor si ma simt invincibil. Ajung la primul punct de alimentare: putina apa, putin suc, o banana, multumesc voluntarilor si plec mai departe. Trecem printr-un camping, amenajat intr-o mica padurice de jneapan si pini. E foarte curat, si bucata de drum asfaltat – singura din concurs de altfel- pare ca a crescut din pamant. Inca o urcare pe creasta, ceva stanci de ocolit sau trecut peste si suntem pe varful muntelui. Deceptie, caci exact in varf nu exista decat o parcare imensa si o casa sub forma de turn de observatie. Natura este undeva sub beton si asfalt. In schimb vederea este deosebita. Peste dealuri se vede ceata ce invaluie de obicei orasul San Francisco, si jur imprejur toate orasele din Bay Area sunt la picioarele noastre.
O coborare lunga ne poarta inapoi spre baza muntelui, apoi pe niste vai pline de bolovani cu forma ciudate. Sunt la kilometrul 30 si caldura incepe sa se faca simtita. Trebuie sa beau ca sa compensez, dar stomacul refuza sa proceseza atata lichide, asa ca incet, incet se transforma intr-o punga plina de apa. Nici cu mancarea nu o duc prea bine. Americanii au propriile idei despre alimentatie, si cum nu prea au nimic in comun cu gusturile din Europa, nu prea reusesc sa mananc. Inghit fortat niste power gel-uri ca sa pot totusi continua.

Urmeaza o zona deosebit de interesanta, chiar inainte de Rock city. Nu rock – ca muzica, ci ca stanca. In padure sunt tot felul de stanci, cu forme rotunjite si care pot fi urcate cu ajutorul unor scari. Copii zburda veseli strigand entuziasmati la vederea peisajului, spre disperarea parintilor care incearca sa-i tempereze. Alergam pe la baza stancilor, facand slalom printre bolovani, si tot privesc in sus de frica sa nu arunce cinveva vreo piatra. Dar aici nu cred ca se poate intampla asa ceva. Totul este atent ordonat si supravegheat de rangeri. Caldura se mai domoleste prin padure, trecem printr-o zona de camping si ajungem la un nou punct de alimentare.
Cei care au fost prevazatori si au trimis bagaje din vreme si au cu ce sa se schimbe, sau chiar mancare dupa propriile gusturi. Eu stau si ma uit la masa cu alimente si cu disperare constat ca nimic nu-mi place. Imi umplu Camelback-ul cu bautura izotonica si gheata si ma fortez sa mananc un sandwish cu branza. Are un gust de plastic. Vomit! Ma gandesc sa abandonez cursa, dar imi este rusine de ceilalti alergatori care trec pe langa mine. Lupt cu mine si ma angajez in coborare catre Finley Road. Macar suntem tot in padure, la umbra pe o poteca frumoasa, ce urmeaza malul drept a unei vai pe alocuri canionata. Picioarele, obisnuite cu mult antrenament, incep sa toace masinal metru dupa metru si ma trezesc din nou alergand. Sunt fericit ca pot continua.

Drumul ajunge apoi pe o creasta cu vegetatie pitica, soarele ma loveste piezis, colbul de pe drum mi-a acoperit adidasii cu o crusta alba. Dar inaintez! Din cand in cand intorc capul pentru a vedea panorama muntelui Diablo.
Dupa o lunga coborare ajung la un nou punct de alimentare. Dau sa ma asez pe iarba si unul din rangerii imi atrage atentia ca am toate sansele sa iau o capusa, modelul american, mare cam cat musca de la noi. Imi zice ca el scoate in medie trei pe zi din blana cainelui sau. Ma simt frustrat si ma intreb ce naiba caut eu pe muntele asta uscat si plin de capuse. Totusi, trebuie sa recunosc, rangerii si voluntarii din punctele de alimentare sunt deosebit de amabili. Te incalzesc cu amabilitatea (sau compasiunea) lor. Incep o lunga urcare, pe niste plaiuri pline cu vaci. Nu seamana a Elvetia ca este prea uscat, dar muntele Diablo arata destul de frumos. Am un nou moment de cadere, simt ca lesin, ma asez pe iarba – la naiba cu capusele! – nu mai intra nici apa nici altceva, imi tin capul in maini pana cand simt ca cineva se apleaca si ma trage sus. Este un alergator venit din urma care ma ajuta sa ma ridic si ma incurajeaza sa continui. Ma intreaba de una-alta, si asa reusesc sa uit nitel de caldura si sfarseala. Din aproape in aproape, depasim km 60 si ar fi stupid sa ma opres acum. Mai ales ca ne apropiem din nou de varful muntelui. Trebuie sa ajungem inca o data pe varf pentru a cobora pe partea opusa unde se afla sosirea. Potecile pe care alergam au denumiri interesante: Balancing Rock (stanca instabila), Devils Side Trail (Poteca Diavolului), Secret Trail (Poteca secreta), BBQ Terrace (terasa gratarului), etc. Urcam din nou pe Summit Trail (Poteca varfului) si ne bucuram de racoarea dupa-amiezii. Soarele piezis arunca lumini interesante, si pare ca muntele este in flacari.

Un nou punct de alimentare. Alergatorul care m-a ajutat sa ma ridic ma intreaba daca nu vreau niste supa facuta de el. Sunt bucuros ca recunosc gustul de supa concentrata de acasa si beau cu nesat. Imi vine sa-l sarut de bucurie.
Suntem pe varf si admiram un apus de soare superb. Dealurile din zona Bay Area se aprind si se sting dupa cum lumina joaca pe ele. Norii sunt rosii si spre vest se vede oceanul. Se vad masinile care se grabesc pe serpentine spre iesirile din parc. Se lasa o liniste nepamanteana. Ne despartim cu greu si ne aruncam pe ultimii 7km de coborare.

Pasaje cu grohotis ne cer atentie. Drumul serpuieste apoi printre tufe pitice si curand ajungem in padure. Traversam cateva parauri, cateva urcari si coborari, apoi se vede lumina de la Mitchell park entrance unde trecem linia de sosire cu bucurie. 13 ore pentru 80km. Suntem felicitati de staff, am uitat toata oboseala, impartasim experienta cu ceilalti in timp ce incercam sa ne alimentam. Toti sunt fericiti. Gasesc din fericire pe niste oameni de bine care ma iau cu masina pana in Concord, oraselul unde stau eu la hotel si savurez o baie dupa o zi intreaga de transpiratie.

Am descoperit un munte nou, am impartasit aceeasi pasiune cu oameni ce traiesc la mii de kilometrii de casa, am trecut peste slabiciuni, ma simt mai bogat si de aceea doresc sa impart si cu voi. Daca cineva are nevoie de detalii despre Mount Diablo, ii stau cu placere la dispozitie.

2006 Marea Traversare a Alpilor

2006-09-05T10:53:00.002+03:00

“Transpiratia curge in valuri. Sunt pe putin 30 de grade. Tendonul lui Achile de la piciorul drept ma doare de simt ca plezneste. Muschii sunt durerosi dupa 14 zile de efort. Pulsul este pe la 150. Adidasul drept, agatat intr-un ciot de stanca, lasa sa iasa degetul mare. Ma chinuie setea, si bautura izotonica din camelback este clocita. Zaresc ca prin ceata ultima sa « Col de Berceau – 1090m » si-mi trebuie ultimele picaturi de energie pentru a o depasi. In spatele ei se vede in sfarsit marea. Cobor ca un nebun pe poteca plina de grohotis. Sunt la limita, daca ma impiedic probabil ca va fi nevoie de ceva cusaturi si ghips. Strazile din Menton sunt un adevarat labirint. Coborarea spre port este mai lunga decat credeam. O ultima strada in panta, cineva imi face o poza, un alt trecator ma aplauda, sunt in transa, si trec linia de sosire. Incredibil ! Am castigat ultima etapa. Dupa ce-mi revin din goana nebuneasca, ma arunc in mare si in timp ce inot ma uit in spate la muntii pe care tocmai i-am trecut. „ Este sfarsitul unei aventuri care a inceput cu 14 zile in urma pe malul lacului Leman, langa Geneva. Un grup de 17 alergatori de anduranta totodata si iubitori ai muntelui (10 francezi, 2 elvetieni, 2 americani, 1 neamt, 1 olandez si 1 roman) si-au trasat ca obiectiv parcurgerea lantului Alpilor francezi de la Nord la Sud, adica peste 600km si aproape 34.400m diferenta de nivel. In medie asta inseamna 43 km si circa 2400 m diferenta de nivel pe zi. Sau altfel spus cate un maraton pe zi timp de doua saptamani inchiate. Pregatirea pentru o astfel de cursa nu se poate face intr-o vara, ci numai acumuland succesiv an de an experienta si multi kilometri.
Ziua 1 , 27 august ora 7:00, portul orasului Thonon les Bains, la 10 km de Geneva. Stam frumos aliniati pe linia de start, si incercam sa zambim la aparatul de fotografiat, dar emotia ne gatuie. Din fericire primii 20 de km trebuie sa ramanem grupati si ritmul de alergare este destul de lejer. Apoi trecem prin satuce pierdute printre dealuri inainte de a incepe urcusul adevarat prin pajisti ce mustesc de apa. In spate, lacul Leman se pierde in ceata. Deja se simte ca suntem in Alpi. Alergam pe o poteca plina de grohotis inconjurati de lacuri glaciare de o culoare verzulie, aflate la baza unor varfuri ce-mi amintesc de Piatra Craiului. Turistii se retrag cu respect din calea noastra si ne incurajeaza: „Allez, courage!”. De la inceput am incercat sa ne grupam si sa alergam impreuna. Un alergator varstnic spunea: Un kilometru alergat impreuna, este un kilometru liber (usor de alergat). Prima etapa a insemnat si un dus rece pentru multi dintre noi. Cum alergam pe o poteca turistica (GR5), trebuie sa fim atenti sa pastram marcajul. Si pentru ca marcajul este foarte discret, „ajutati” si de ceata am reusit sa pierdem poteca. Toata chestia s-a lasat cu vreo jumatate de ora de bajbaiala. Sosim la Chapelle d’Abondance, o mica localitate si deja ne simtim coplesiti de amploarea distantei pe care vrem sa o parcurgem. Ziua 2. Continuam spre sud prin ceata si stropi de ploaie. Organizatorul: Philippe Delachenal, un alergator cu un palmares impresionant (printre care si Maratonul Everestului) a alergat si el. Intamplarea a facut sa plecam impreuna cu el si alti 4 alergatori din refugiul de la Lac Vert. Pentru vreo cativa kilometri am fost nevoiti sa urmam poteca GR5 care trecea prin Elvetia. Numai ca aici marcajele erau si mai sporadice, asa ca am ocolit, pierzand vreo jumatate de ora. Seara,la masa, toata lumea il lua peste picior: „cum este posibil ca organizatorul sa incurce traseul”, iar el foarte calm raspunde: „Tin sa va reamintesc ca numele organizatie pe care o conduc este : Courir et Decouvrir –alerga si descopera-, si chiar asta am facut astazi, am descoperit locuri noi”. Ziua 3. Plecam cu emotii mari si cu vreme nu prea buna. Astazi se presupune ca vom vedea panorama Mont Blanc-ului din Col du Brevent, dar odata ajunsi acolo suntem intampinati de vant puternic si ninsoare. Alergam in disperare sa coboram cat mai repede in vale la adapost. Noaptea nu pot adormi. Parca am mii de furnici care forfotesc prin muschi.

Ziua 4. Din nou avem parte de frig si zapada. Trecerea peste col du Bohnhomme ne aduce intr-o lume de zapada si gheata. Cam mult pentru adidasii nostri de trail. Alerg sa ma incalzesc. Privelistea de pe Crete des Gites este fabuloasa. Creste zimtate se succed pana in zare. Sosirea etapei de astazi este la vale si trebuie sa fim atenti unde punem pasii printre tapsane de iarba. Suntem cazati intr-o ferma tipica pentru zona Beaufortain, si suntem serviti la discretie cu branza Beaufort. Noaptea este din nou chinuitoare. Muschii brutalizati dupa 4 maratoane, in 4 zile consecutive, se umfla si alterneaza senzatiile de arsura cu cele de frig glacial. Nu pot dormi deloc si nu fac decat sa ies si sa intru in sacul de dormit toata noaptea.
Ziua 5. Trecem pe langa celebra Pierra Menta, stanca puternic individualizata, intr-o lume de grohotisuri ce seamana mult cu Retezat-ul nostru. Ma simt in forma, vremea buna a revenit. Ma surprind pe mine insumi alergand bucati lungi la deal. Ajung mai multi concurenti si ma opresc in dreptul fiecaruia sa schimbam cateva vorbe. Nu ne simtim deloc intr-o competitie. Poate doar cu noi insine. Si de aceea schimbam impresii. Sosire in tromba in fata unui minunat refugiu cu o mare pajiste, pe care ne intindem si lenevim la soare. O noapte mai buna. Ziua 6. Am trecut prin parcul natural Vanoise. Vai glaciare de dimensiuni impresionante, lacuri de culoare gri-verde, varfuri la peste 3000m ce poarta povara ghetarilor. Cea mai mare parte a timpului s-a alergat la altitudini peste 2500 m si multi dintre alergatori au avut o cadere de forma. Eu m-am simtit foarte bine, dar poate fi si o intamplare. In schimb, pe coborarea finala catre Pralognan am simtit cum tendonul de deasupra calcaiului drept se blocheaza. Durerea era ca si cand ar fi plesnit ceva inauntru. Am continuat sa alerg si dupa inca cativa metri o noua durere la fel de ascutita ca prima. Nu mai aveam curajul sa inaintez de frica sa nu simt din nou cum ma blochez. Ajung la sosire si cer ajutor medicului, cu disperarea unuia care este pe moarte. Evident ca medicul ma paseza si-mi zice sa stau linistit ca nu este nici o urgenta si ca oricum daca ma doare asa tare am o tendinita acuta ce necesita repaus. M-am simtit jignit. Ce repaus! Mai am 8 etape de facut pana la mare. Doar nu o sa renunt la traversare dupa toate eforturile de a ajunge aici! Slava Domnului, lucrurile s-au aranjat, am primit gheata si anti-inflamatoare iar a doua zi eram din nou pe linia de start. Ziua 7. Am alergat cu o teama fantastica. Ma chinuiam sa indoi cat mai putin laba piciorului ca sa economisesc tendonul. Aratam ca unul care a scapat de pe linia intai. Dar nu eram singurul in aceasta situatie. Chiar in aceea zi, ramanand in urma, trec saua Col de Chaviere (2790m) si imediat dupa ea, chiar cand credeam ca am ramas de caruta, il zaresc pe Stephane, alergator din Franta, liderul cursei de pana atunci. Ce cauta Stephane acolo? Am zburat eu sau …? Din pacate Stephane deabia mai putea merge din cauza unei rupturi musculare. De altfel, va abandona cursa, insa cu un curaj fantastic va reveni si va alerga ultima etapa. Trecem de Modane si urcam spre Valfrejus pe un drum pietruit. In fiercare curba este cate o troita. Ma opresc din alergare in dreptul fiecareia si ma inchin, cerand ajutor de la Dumnezeu sa termin cursa.
Ziua 8. Prima zi in care caldura se face simtita. Deja umezeala Alpilor din Savoia superioara este mult in urma. Gasim rar apa. Am trecut printr-o multime de sei si sfarsitul de etapa pare ca nu mai vine. Unele caldari imi par peisaje selenare. Ziua 9. Calvar. Inca de la plecare sunt cam moale. Depasesc un veteran care ma descurajeaza si mai mult: „Mergi usor baiete caci etapa de maine este si mai tare”!. Mai imi trece cu peisajul. Ma intreb de ce nu am ramas acasa cu o bere in mana privind la Discovery. Castelul Queyras ramane in urma. Am un moment de cadere si dezorientare. Cred ca am trecut de o bifurcatie, ma intorc circa 10 minute, apoi scot harta si revin. Imi vine sa plang de suparare. In sfarsit un izvor! Cu un ultim efort sosesc in Ceillac, un satuc de o frumusete aparte. Seara, girantul refugiului ne povesteste de cum a luat nastere ideea de traversarea a Alpilor. Ziua 10. Suntem in Queyras. Asta inseamna peisaje deosebite si uscaciune. Gasim si flori de colt. Oboseala si-a pus amprenta asupra tuturor alergatorilor. Americanul John are dureri la genunchi si incearca coborarea cu spatele. Se pare ca reuseste, dar asta il costa un timp enorm. Astazi ultimii sososesc dupa 12 ore de cursa. Pe chip l-i se citeste frica pentru zilele ce vor urma. Dominique, un alergator francez anunta ca nu va mai lua startul a doua zi. Refugiul in care dormim, este un adevarat muzeu. Poze de pe aproape toti muntii lumii se afla peste tot. Sunt facute de girantul refugiului, un mare indragostit de natura.
Ziua 11. Urcari, coborari, grohotis, caldura, erori de orientare, frustrare, uscaciune. Pentru o clipa realizez ca am facut 477km. Au mai ramas 127. Al patrulea abandon, Guy, a facut tendinita.
Ziua 12. Am avut parte de una din cele mai lungi coborari din toate etapele. Cam 1500m diferenta de nivel pe 15km. Din fericire am fost in verva, caci parca incep sa simt marea. Fac un tandem bun cu unul din francezi: Christophe si terminam pe locul 3 la egalitate. Seara nu prea am ce manca pentru ca gazda a gatit non-vegetarian. Un nou abandon, Marcy-americanca. Spune ca nu mai are putere sa-si mai faca rau.
Ziua 13. O etapa mai scurta ce ne poarta in celebra Valle des Merveilles din masivul Mercantour. Seamana foarte mult cu Retezatul. Din nou alerg cu Christophe si fac o cursa buna. Seara la refugiu suntem tratati cam prost. Suntem la peste 2000 si scoatem din nou hainele groase. Desi ne imaginam ca vom fi deconectati inainte de ultima etapa, toti suntem foarte emotionati. Noaptea nu pot dormi deloc. Il tot aud pe american –John, cum se chinuie la toaleta. Se pare ca a baut apa nepotabila si are enterocolita. Ziua 14. Cer de clestar, lacuri de un albastru taios, stanci si tancuri de jur imprejur. Liniste. Apoi incepem sa alergam. Dorinta de a ajunge la mare ne impinge de la spate. Nu stiu cum au trecut kilometrii ultimei etape (45), dar cand am ajuns pe malul marii am trait o bucurie indescriptibila. Castigarea ultimei etape mi-a permis sa raman pe locul 6 la general.
Dar locul ocupat nu este asa important. Peisajele, oamenii si trairile reprezinta adevarata bogatie spirituala ce va dainui.

2005 Ultra Trail Tour de Mont Blanc

2005-09-05T11:57:00.000+03:00

Vineri, 26 august 2005, ora 19:00, Chamonix, Franta. 2000 de alergatori, reprezentand 33 de tari, iau startul intr-o cursa ce sfideaza logica: Turul masivului Mont Blanc, 158km cu 8600m diferenta de nivel, intr-o singura etapa, non-stop. Printre ei si doi romani: subsemnatul Serban Chiurlea, 36 ani, si tatal meu, Cristian Chiurlea 67 ani. Toate emotiile si antrenamentele au ramas in urma, alergam pe strazile Chamonix-ului in uralele spectatorilor cu un singur gand: vom reusi oare sa terminam?

Primii 7 km pana la Les Houches trec pe nesimtite. Se alearga destul de grupat si toata lumea se pastreaza pentru ce va urma. Incepem urcarea spre Col de Voza la 1653m altitudine. In spate panorama abruptului nordic al Mont Blanc-ului ne taie respiratia. Lumina filtrata de nori devine rosiatica si pare ca muntele este in flacari. Toata lumea este in extaz, pana si cei mai duri alergatori isi sterg discret o lacrima din coltul ochiului. Dar, soarele nu se opreste si in curand este noapte. Aprindem frontalele si continuam prin intuneric spre Contamines, km 25. Sunt atent , caci bucatile de poteca prin padure sunt pline de radacini. La intrarea in sat ne intampina o mare de oameni. Este ora 11 noaptea si in loc sa fie in casa, au iesit sa ne aplaude si sa ne redea pentru o clipa zambetul. Punct de alimentare: ma opresc 5 minute pentru o supa si doua pahare de apa, apoi luminile satului raman in urma si noi ne pierdem in padure indreptandu-ne spre Col du Bonhomme la 2479m, prima urcare mai serioasa de pe traseu. Poteca serpuieste printr-o caldare impresionanta. Stelele lumineaza pe cer, si luna este prezenta. Toti inaintam pe poteca tacuti cu frontalele aprinse. E un spectacol de vis sa vezi sirul de luminite care deseneaza linia potecii, si realizez ca sunt parte dintr-un imens sarpe luminos, in miscare. Ma hotaresc sa abandonez toate calculele legate de clasament, ritm, strategie sau cursa si ma las ametit de frumusetea momentului. Ii multumesc lui Dumenzeu ca exist si traiesc aceasta aventura.
Col du Bonhomme: ora 1 si jumatate noaptea, apoi Croix du Bonhomme si urmeaza o coborare de 1000m diferenta de nivel pana la Les Chapieux, km44 si primul punct de alimentare mai mare. Am in plan sa ma odihnesc cam 1 ora, dar dupa ce mananc putin si beau lichide, cum ma simt foarte bine, decid sa pornesc mai departe dupa numai 15 minute. Sunt uimit cand aflu ca sunt pe pozitia 500 in acest punct, caci eu am avut impresia ca merg mult mai lent.
Urmeaza din nou o urcare pana in Col de Seigne la 2516m, granita intre Franta si Italia. Suntem din ce in ce mai rari pe traseu, nu mai formam un singur sarpe mare, ci mai multi viermisori. Saua se lasa castigata greu, sunt deja 10 ore de cursa in spate. Intr-un tarziu, la ora 5 dimineata ajung in Italia. Pe versantul opus urmeaza o coborare pana la Refuge Elisabeta 2200m apoi lacul Combal si dupa aceea: Courmayeur – jumatatea cursei. Coborarea prin intuneric pe poteca de munte plina de bolovani si noroi, ne cere mare atentie. La sosire aveam sa aflu ca pe acea coborare cativa sportivi s-au ales cu entorse si au trebuit sa abandoneze. Soarele ce incepe sa mijeasca ne reda speranta. Pentru noi soarele a apus vineri in Franta si a rasarit sambata in Italia. Privelistea versantului italian ne taie respiratia. Deja putem vedea „spatele” varfului Mont Blanc cu umarul sau: Creasta Peuterey. Ghetarul Miage se arunca in lacul Combal pe care il ocolim, apoi urcam pe creasta Mont-Favre pentru a cobora pe partea cealalta inca 1000m diferenta nivel in Courmayeur la km 72.
Este ora 8 dimineata, 13 ore de cursa; ma alimentez /ohihnesc o ora in sala de sport din Courmayeur. Stau incredibil de bine cu timpul si prind o discutie cum ca sunt pe pozitia 390! Inima imi bate nebuneste, pentru o clipa imi imaginez ca voi termina cursa, dar imi resping repede gandul ca sa nu cumva sa cobesc.
Ma hotaresc sa plec, si trec prin centrul Courmayeur-ului, pentru a incepe urcarea catre refugiul Bertone la 1989m. Pe poteca ce serpuieste prin padure, turistii ne incurajeaza. Cum toti sportivii au numere de concurs marcate cu nume, prenume si tara, sunt unii turisti care fac efortul de a citi numele si tara. Aproape toti sunt incurcati de pronuntia numelui meu: Serban, iar cand vad si tara le scapa o exclamatie de uimire. Trec si zic: meci!, la fel cum fac toti sportivii. Ajung la refugiul Bertone si cat beau un ceai ma bucur de privelistea versantului italian. La capatul Courmayeur-ului se vede intrarea in tunelul Mont Blanc, ce seamna cu o mica uzina. Din pacate sunt pentru prima oara pe partea italiana si am dificultati in a recunoaste Grand Jorasses si Dent du Geant, care in Franta sunt mai clare. Ma incurca si norii care incept sa se stranga, micsorand vizibilitatea. Dar norii ne sunt de folos caci daca ar fi fost soare cursa ar fi fost si mai dificila din cauza caldurii.
Curba de nivel pana la refugiul Bonatti la 2020m apoi coborare pana la Arnuva 1769 si in fata noastra se afla un nou obstacol: Grand Col Ferret la 2537m. Noroc cu privelistea imbatatoare a ghetarului Triolet ca ne trece timpul mai usor. Urcarea este abrupta si anevoioasa. Cand in sfarsit trec pasul, ridic bratele in sus si dau un chiot de bucurie. Arbitrul care imi verifica numarul sopteste colegilor: „C’est un roumain!” (este un roman), si toti zambesc si-si dau coate. Este ora 14:00, sambata si am trecut astfel de km 93. Simt pentru prima oara ca nu ar trebui sa mai ma indoiesc daca voi termina sau nu aceasta cursa. Oricum, am trecut prin pasul dintre Italia in Elvetia si coborarea pana La Peulaz 2071 m se desfasoara prin fanate in care pasc vaci elvetiene, balanganind clopote uriase exact ca in reclame. In zare se vad niste varfuri inzapezite pe la 3500m. Frumoasa tara Elvetia asta!Drumul coboara si la urmatorul punct de alimentare am un moment de cadere. Il rog pe un arbitru sa-mi confirme ca pana la viitorul punct mare de alimentare nu mai sunt decat vreo 5km. Se uita mirat la mine, ca la unul care are creierul atins de atata alergare si imi explica ca mai sunt 22km! Imi vine sa plang dar ma tin tare ca sa nu fac impresie proasta. Plec singur si trist mai departe: La Fouly 1700m, apoi Praz de Fort 1151m, si dupa o mica urcare ajung la Champex Lac 1400m. Un lac minunat, o statiune rece, nici macar un spectator sa ne aplaude, este ora 18:30 si noi inaintam tristi printr-o burnita rece. Ma intreb unde a disparut bucuria pe care o resimteam cu cateva ore in urma?Dar orice suis este urmat de un coboras, sau invers, caci exact la intrarea in punctul de alimentare de la Champex ii vad pe prietenii mei din Franta: Alain si Silvie.
Eu nu stiam, dar pozitia noastra, a sportivilior, era cunoscuta destul de bine, caci in fiecare punct mai important de pe traseu, erau arbitrii care iti scanau numarul, si impreuna cu informatia de timp, aceste date erau transmise imediat catre un computer central ce putea fi interogat, si care punea aceste date online pe internet. Astfel cei doi prieteni despre care vorbeam, au urmarit tot parcursul meu de acasa si au venit la Champex aproximand momentul sosirii mele in acel punct. Sunt uimit si in acelasi timp ma bucur sa vad figuri cunoscute care ma imbratiseaza si ma imbarbateaza. Faptul ca au venit acolo pentru ca sa ma bata pe umar si sa ma felicite inseamna enorm si ma simt din nou motivat. Desi este ora 7 seara si sunt de 23 de ore in cursa, ma schimb, ma alimentez si in 45 de minute plec mai departe. Urmeaza o urcare spre Bovine la 1987m, una din cele mai dificile urcari de pe traseu. A inceput sa ploua serios, s-a intunecat si merg din nou cu frontala, sunt singur si poteca este plina de bolovani si noroi. Ce mai lipsea din spectacol? Poate putina zapada? Dar nu am venit pana aici ca sa renunt la km 120! E noapte si ploua bine cand ajung la Bovine: cineva imi spune ca sunt al 200-lea care trec pe acolo. Informatia intra in mine, dar refuz sa cred asa ceva. Nu poate fi adevarat! 200 din 2000 !!! O iau la fuga nebuneste in noapte spre Col du Forclaz, merg ca un nebun evitand in ultima fractiune de secunda bolovanii si radacinile de pe poteca. Gandul ca pot termina imi da aripi. Trec de Col de Forclaz apoi ajung la 11 noaptea la Trient. Un nou punct de alimentare, unde voiosia voluntarilor ce impart alimente este molipsitoare. Este muzica si antren, au chiar un DJ care citeste prin statie numele sportivilor care trec, de se cutremura zidurile micutului satuc. Banuiesc ca nimeni nu doarme si toti sunt in piata centrala pentru a-i incuraja pe sportivi. Si bine fac caci urmaeaza o noua urcare pana la Les Tseppes la 2000m. Pentru prima oara simt nevoia sa inchid ochii. Ma ustura si de fiecare data cand clipesc imi pare ca trece un minut pana deschid din nou ploapele. In fine, ajung si la punctul de control din varf pentru a incepe o coborare de cosmar spre Vallorcine. Ploaia s-a transformat in burnita, e ceata si colac peste pupapaza poteca treca prin niste pajisti cu noroi pana la glezne.
De fapt este mai mult o clisa pe care alunecam si daca nu ar fi betele telescopice am fi cazut de o mie de ori. La un moment dat trecand in noapte, remarc pe marginea drumului o umbra. Ma intorc si vad un sportiv care sta in fund pe marginea potecii cu lanterna stinsa si capul in maini. Il intreb daca este vreo problema: Imi explica ca nu-l mai tin genunchii sa continue coborarea si ca ramane sa se odihneasca. Ma sperie figura lui obosita, dar nu pot decat sa-l las sa-si vada de odihna, caci nu vrea sa abandoneze. Cand ajung la Vallorcine (1260m) sunt un extraterestru ud pana la piele si cu niste galosi enormi de clisa in loc de adidasi. Ma curat si ma alimentez in 5 minute apoi din nou in noapte spre Chamonix. Sosirea este din ce in ce mai aproape. Urmeaza Col des Montets apoi Argentiere. Ultima parte este dificila. Lanterna da semne de oboseala si ochii ma ustura. Vad in ceata si nu contenesc sa ma lovesc de bolovani si radacini. Uimitor, dar reusesc performanta de a nu cadea nici o data. Aproape de sosire depasesc un grup de doi sportivi care jura ca am trecut de sosire si trebuie sa se intoarca. Oboseala le joaca feste. Ii conving sa mearga in continuare.
Ora 5, dimineata de duminica 28 august: Dupa 34 ore 6 minute si 3 secunte trec prin poarta pe care am luat startul. Putinii trecatori la aceea ora ma aclama. Sunt euforic si plang de bucurie. Nu-mi gasesc locul, nu stiu ce sa fac, nu pot nici sa stau in picioare nici asezat. Unul din arbitrii imi confirma ca am venit pe pozitia 167 din 2000 de sportivi care au luat startul.
Dar adevarata victorie este numai si numai asupra ta insati, locul este doar secundar. Acolo in interior sunt toate cele importante, acolo este adevarata victorie si fiecare experienta exterioara este nula atata timp cat nu aduce o imbogatire interioara, sufleteasca. Dupa inca 4 ore si jumatate soseste si tatal meu pe locul 384, o performanta absolut fantastica pentru cei 67 de ani ai lui. Doar 778 din cei 2000 de participanti au terminat cursa, ceea ce spune mult depre lungimea si dificultatea ei. Dar cu cat este mai dificila incercarea cu atat mai mare este satisfactia. Multumiri pentru: Ioana Chiurlea –sotia, pentru intelegere caci am fost mai mult la antrenamente decat acasa, Paula Chiurlea – mama si coach, Cristian Chiurlea – tata si partner de antrenamente, Alain si Silvie Meuterlos, Jean-Michel Picard, Lucian Neagu si Stela, Dinu Mititeanu pentu incurajari, ciobanestilor de la stanele din Carpati caci m-au pus pe fuga la propriu, si multor altora pe care i-am uitat acum.

2005 La Transjurasienne

2005-02-04T20:49:00.000+02:00

Nu ar fi existat aceasta relatare daca undeva prin anul 2003, un francez si un roman nu ar fi descoperit ca au o pasiune comuna. Astfel, dupa ce am impartasit bucurii traite pana atunci la mii de km departare, prietenul meu Jean-Michel imi arunca o vorba despre o competitie deosebita ce are loc in fiecare an in Franta: La Transjurasienne, adica 76km pe skiuri de fond, stilul liber. La vremea respectiva nici prin cap nu mi-a trecut ca voi ajunge in mai putin de doi ani sa particip si sa termin aceasta proba dura, mai ales ca eu paricipasem la orientare sportiva pe ski-uri de fond, doar stilul clasic – adica pas alternativ. Parca stiind cat de nehotarat eram, Jean-Michel a facut un gest decisiv: mi-a facut cadou o pereche de skiuri, legaturi si bete pentru fond. Asa un cadou obliga!

Si iata-ma inscris, dar si cu o noua problema: antrenamentul. Este adevarat ca am la activ vreo 10 maratoane, dar alergarea nu este la fel cu ski-ul. Cum la noi acest sport practic nu exista, deci nici partii deschise amatorilor, am ajuns sa fac antrenamente pe Valea Azugii, drum forestier ce leaga Azuga de Sacele. Nu este o partie, dar in lipsa de altceva mai bun, macar este zapada. Aici merita sa acord o mentiune speciala pentru cei care practica sporturi cu motor pe Valea Azugii, si carora le multumesc pentru ca m-au invatat sa sar din drum in sant in mai putin de o secunda. Cu toate dificultatile reusesc sa strang vreo 5 antrenamente insumand cca 100km inainte de plecare.

Sfatuit de prietenul meu plecam (eu si sotia) spre Franta cu doua saptamani inainte pentru a avea timp de antrenament. Suntem primiti cu mare caldura in casa lui Jean-Michel aflata in Pontarlier la circa 60km de Besancon. Zona, a carei altitudine este intre 800 si 1200m nu are varfuri spectaculoase, ci dealuri blanzi, in mare parte impadurite pretandu-se astfel minunat pentru ski-ul de fond. Trebuie precizat ca impruna cu Jura, aflata la sud de Haut-Doubs, este cel mai mare domeniu de ski fond din Europa, insumand cca 3500km de partii.

In prima zi facem cunostiinta cu partiile de la Malmaison in imediata apropiere a orasului. Dar inainte de a incalta schiurile avem grija sa trecem sa cumparam un abonament. Intretinerea partiilor de fond costa si deci logic trebuie sa platesti ca sa gusti placerea alunecarii pe zapada. Interesant este ca daca ai ski-uri de randonee, se presupune ca mergi prin zapada nebatuta, si deci nu ai nevoie de abonament. Oricum pentru ei nu este o problema, si aproape orice locuitor din zona are abonament pe toata durata sezonului de schi. Ne alegem o tura mai scurta ca pentru inceput, care ne poarta prin poieni cu zapada imaculata, ce straluceste in bataia soarelui. Este magnific. Nici nu ne dam seama cand terminam cei 7km, si am mai continua daca a doua zi nu ne-am fi inscris pentru o alta cursa: Envolee Nordique de 45km tot in stilul liber, in echipa de doi.

6 feb 2005. Trezirea la ora 7:00, mic dejun consistent, suntem atenti sa nu uitam nimic din echipament. In seara dinainte am trecut pe la magazinul prietenului lui Jean-Michel si am facut ceruirea. Am primit bonus din partea magazinului si un strat de Cera, un praf-ceara ce face minuni, in special la cursele lungi. Ora 9 ajungem deja la Chapelle de Bois, locul startului si centrul unui imens domeniu de ski. Parcarea plina, schiori ce-si desfasoara ritualul dinaintea competitiei, coada la toalete, numere de concurs, organizatori care alearga frenetic, linia de start, emotii... Cerul pare ca se deschide si o geana de soare isi face aparitia. Start! Atentie marita sa nu acrosezi pe cineva. Sunt si bete rupte, dar organizatorii au prevazut, si de pe margine poti primi un bat imprumut pana la sosire. Plecarea este in panta, asa ca pot sa-mi delectez privirea cu multitudinea de culori ale concurentilor dinaintea mea, decupati pe zapada. Emotia si atentia din primele momente ma fac sa o iau razna cu ritmul si incerc sa ma temperez. Frumusetea locurilor prin care trecem ma face sa uit ca este cursa. Ma bucur de fiecare bradut incovoiat sub haina zapezii. Cateva urcusuri mai dificile ne storc de energie.

Aproximativ din 10 in 10km avem puncte de alimentare. Fructe uscate, ceai cald, bauturi izotonice, turta dulce si branza. Ultimii trei kilometri, pe o zapada inmuiata de soare, imi par nesfarsiti. Sosim si primim aplauze din partea spectatorilor. Nu stam nici chiar foarte rau, suntem pe pozitia 280 din 400, desi important este sa termini.

Zilele urmatoare le-am impartit intre iesiri la schi fond si alpin. Nimic nu ne mai grabeste. Fiecare tura, era o poezie. Nu odata, ne-am oprit pentru a ne imbratisa, beti de atata bucurie. Soare, zapada, cristale stralucitoare, brazi incarcati in zapada, conturul varfului Mont Blanc pierdut in zare peste lacul Leman, zgomotul alunecarii schiului pe zapada, parca cuvintele sunt prea sarace pentru a descrie tot ce-am simtit.

Trebuie totusi facuta o mentiune speciala pentru ziua de schi alpin pe partiile de la Chatel, la granita dintre Franta si Elvetia. Avand noroc de o vreme insorita, am facut o zi de schi cit un sezon in Romania. Cred ca nu exagerez daca spun ca toate partiile din Romania nu fac nici cat jumatate din domeniul schiabil de la Chatel. Este si mai extraordinar ca esti inconjurat de varfuri semete si ca orice panta este o noua partie de schi. Socul a fost si mai mare cand la plecare am vazut pe o harta ca de fapt Chatel nu era decat una din cele 14 statiuni invecinate aflate la granita dintre Franta si Elvetia, adica in total: 650km partii, 208 instalatii de cablu intre 900 si 2200m altitudine.

Vine si ziua concursului: 20 feb 2005. Trezirea la ora 3 si jumatate. Trebuie sa mergem cu masina pana la Mouthe, locul sosirii, de unde autobuze ne vor duce la start. Emotii mari caci cei 20 de km pana la Mouthe devin un cosmar din cauza ninsorii abundente. Plugurile nu fac fata si cum nu am masina echipata cu pneuri de iarna, mai mult plutim pe o sosea acoperita cu vreo 5-10cm zapada. In sfarsit, la ora 5, suntem in autobuze si plecam spre start. Mergem cam 100km (cu toate ocolirile) pana la startul aflat in statiunea Lamoura. Este ora 8 si mai avem fix o jumatate de ora sa ne pregatim. Scenariul este grandios. Sunt aproape 3000 de inscrisi, care se aduna cu mic cu mare in tarcurile de plecare. Nu stim ce sa facem sa ne ascundem emotiile. In franceze se spune “merde” inainte de a pleca in cursa, chipurile

sa-ti fie bine. Plecam. Aglomeratie mare. Din pacate, a nins toata noaptea si continua sa ninga asa ca partia este cam plina de zapada, ceea ce ne cam obliga la “inot” cum spun francezii. Primii cativa kilometrii plat, trec usor, dar ajunsi la prima urcare mai dificila, trebuie sa ai rabdare pana ce se misca sirul de schiori din fata ta. Nu este prea rau, caci poti recupera, si mai ai si timp sa vezi peisajul. Trecem de prima localitate Premanon si dupa inca o bucata prin padure iesim intr-o statiune pitoreasca Les Rousses. Lucru interesant partia a fost batuta chiar prin centrul localitatii, si toata lumea a iesit sa ne aclame. Facem o bucla scurta si incepem un urcus pe o coasta inclinata,trecand pe sub un portal de care atarna 5 talangi enorme ce fac un zgomot infiorator. Pasaj obligatoriu prin multimea dezlantuita, si imi

revad imagini din turul Frantei cand ciclistii abia mai au loc sa treaca de spectatori. Se termina panta, inima bate nebuneste, caci doar nu era sa urc usor cu toate aplauzele. Trecem granita cu Elvetia, infruntand din plin viscolul si

zapada mare. Revenim in Franta si ne pregatim pentru cea mai teribila parte a traseului: urcarea ministrilor”. Intr-adevar, parasim poiana larga si intram in padure, urcand pieptis niste serpentine. Macar in padure nu mai bate vantul. Suntem la km 38 si fiindca m-am economisit pana aici, ma bucur de o urcare fara prea mare probleme. In schimb incep sa vad din ce in ce mai multi concurenti care nu mai pot tine ritmul. Dupa circa trei sferturi de ora de urcare, coboram pe partea cealalta a dealului. Ceruirea, facuta cu maxim de responsabilitate, da roade, caci depasesc multi care nu au

alunecare. Ajungem la Clarefontaine, din nou poiana (sau combe in franceza), din nou viscol. Sunt uimit sa vad oameni, care infrunta frigul pentru a ne aclama. Inteleg sa stai sa-i vezi pe cei din frunte, profesionistii, dar pe la jumatea clasamentului unde sunt eu, nu ai parte decat de fete supte de efort si nici o urma de aere de campioni. O noua alimentare ma ajuta sa mai castig ceva energie.

Sunt fantastici copii voluntari care ne ajuta si ne intind pahare cu ceai si alimente. Bravo!

Reluam. Pasii alterneaza: urcare dificila – pas decalat pe dreapta sau pe stanga, urcare usoara – pas de impingere sau simetric, coborare usoara – patinaj, coborare accentuata – te lasi dus!

Interesant, organizatorii au distribuit un ziar cu numele tuturor concurentilor si numerele de concurs. Asa ca ma trezesc cu cineva care imi striga: Allez Serban, apoi cineva vine si ii sopteste la ureche ca s-ul cu virgula dedesubt se citeste ch, si imi mai striga o data corect Allez Cherban!

Km 62, ultima urcare mai dificila si apoi coborare. Suntem prinsi intr-o linie de urcare care din cand in cand se mai si opreste. Probabil cineva, mult mai in fata decat putem noi vedea, are un ritm mai lent. Cel din spate imi spune cat de mult se bucura cand se opreste. Este bine, continua el, asa pot da vina pe altcineva ca m-a oprit, dar stiu ca nici eu nu pot mai mult. Un spectator de pe margine striga: Haideti, este ultima panta!, iar un schior care mai are inca

simtul umorului ii raspunde: Dar, draga domnule de 62 de km mi se spune asta!

Coborare dificila spre Petit Chaux, inca 10km. Am devenit un robotel. Trecem peste sosea pe un pod de zapada, aclamati de spectatori neobositi. Toti sunt concentrati si tacuti, numarand km pana la sosire. Incerc sa fortez pe ultimul km, apoi imi zic ca nu are nici un rost sa mai castig doua sau trei locuri, cand sunt oricum undeva de la locul 1500 in sus. Linia de sosire, talangi, aplauze, strigate, arbitrii care te imping ca sa faca loc si celor din urma ta sa

soseasca. O doamna se apleaca si imi desface legaturile, o fata imi pune o medalie de gat (toti cei care termina cursa primesc una). Ma uit pe o tabela mare, 6 ore 37 min, loc 1546. Pana la final vor sosi doar 2500 restul fiind

abandonuri. Nu sunt ultimul. Sotia, ma vede prin marea de oameni si vine sa ma felicite. Din pacate aflu ca Jean-Michel prietenul meu a fost nevoit sa abandoneze din cauza defectarii unei legaturi, si asta cu numai 18 km inainte de

sfarsit. Este distrus, si plange ca un copil. Masa gratis, dus si garderoba, strangeri de mana, promisiuni, autostrada, vama, sosea noapte, si revederea cu Vladut, fiul meu si cu parintii mei care au avut grija de el.

Amintiri deosebite, trairi care si acum ma emotioneaza pana la lacrimi si senzatia ca nu pot exprima exact ce am trait. O fi performanta? O fi senzatia de libertate pe care ti-o da miscarea in natura? O fi bucuria de a impartasi clipe minunate? Toate acele lucruri care ne imping sa o luam din nou de la capat, imbogatind necontenit spiritul.